Conţinut:
În primul rând vă urăm, Bun venit în lumea minunată Gentoo. Sunteţi pe cale de a descoperi lumea flexibilităţii şi performanţei. Gentoo în primul rând înseamnă flexibilitatea alegerii. Odată ce veţi hotărî să instalaţi Gentoo Linux, procedeul de instalare vă permite o foarte mare flexibilitate în alegerea modalităţii de instalare, care poate fi compilarea întregului sistem de la început sau doar instalând binarele, aveţi posibilitatea de a alege componentele de sistem cum sunt bootloader-ul, logger-ele etc.
Gentoo este o metadistribuţie modernă şi foarte rapidă, ce are o structură flexibilă. Gentoo este construit în jurul conceptului free software şi pune la dispoziţia utilizatorilor toate resursele. Portage, sistemul de administrare al pachetelor utilizat de Gentoo, este scris în limbajul de programare Python, utilizatorii având acces la codul sursă şi putând modifica sursele în funcţie de necesităţile proprii. Sistemul de pachete Gentoo utilizează codul sursă al programelor (deşi oferă şi suport pentru binare precompilate), iar configurarea Gentoo se efectuează prin editarea directă a fişierelor de configurare ce sunt fişiere de tip text normale. Cu alte cuvinte este un sistem deschis.
Este foarte important să înţelegeţi faptul că alegerile sunt estenţiale în rularea Gentoo. Noi nu vă forţăm în nimic din ceea ce displaceţi. În cazul în care credeţi acest lucru, va rugăm să ne scrieţi un bugreport.
Cum este structurat procesul de instalare?
Instalarea Gentoo poate fi descrisă în 10 paşi, corespunzând capitolelor 2 - 11. Fiecare pas are ca rezultat un anumit stadiu:
Gentoo Linux vă permite o foarte mare flexibilitate în alegere, pe care vom încerca să le explicam atât din punct de vedere al punctelor forte cât şi al punctelor slabe. Vom continua cu un set de opţiuni implicite, identificate cu "Implicite: " în titlu. Celelalte opţiuni sunt marcate cu "Alternativ: ". Să nu consideraţi că opţiunile implicite sunt cele recomandate. În orice caz, sunt ceea ce credem că cei mai mulţi dintre utilizatori vor folosi.
În anumite cazuri puteţi opta pentru soluţii marcate ca "Opţional: ", care nu sunt obligatorii în timpul instalării Gentoo. Aveţi grijă la anumite opţiuni care pot depinde de alte opţiuni ce au fost alese sau ce vor depinde de anumiţi paşi ce vor fi executaţi în prealabil sau după alegerea opţiunii şi pe care îi vom menţiona în documentaţia de faţă.
Gentoo Poate fi instalat în diferite moduri. Aveţi posibilitatea de a descărca şi instala Gentoo Linux de pe unul din mediile Installation CD disponibile, sau de pe un alt CD boot-abil (cum este Knoppix), sau boot-ând din reţea, de pe o dischetă rescue, etc.
Acest document acoperă modalitatea de instalare utilizând un mediu Installation CD Gentoo sau, în unele cazuri, boot-area din reţea. Această modalitate de instalare presupune că doriţi să instalaţi ultima versiune a fiecărui pachet. Dacă doriţi să efectuaţi o instalare fără reţea, va trebui să consultaţi Manualele Gentoo 2006.0 ce conţin instrucţiunile de instalare pentru un mediu fără reţea.
De asemenea, notaţi faptul că dacă doriţi să utilizaţi GRP (Gentoo Reference Platform, o colecţie de pachete precompilate destinate utilizării imediate după o instalare Gentoo), trebuie să urmaţi instrucţiunile din Manualele Gentoo 2006.0.
Pentru instrucţiuni despre alte metode de instalare, vă rugăm să consultaţi Ghidul de Instalare Alternativă. De asemenea, vă oferim un document cu Sfaturi şi Trucuri pentru Instalarea Gentoo care vă poate fi de folos, de asemenea. În cazul în care consideraţi că instrucţiunile de instalare curente sunt prea elaborate, puteţi utiliza Ghidul de Instalare Rapid, disponibil pe pagina noastră de Resurse de Documentaţie, dacă arhitectura dvs. dispune de un asemenea document.
De asemenea aveţi mai multe posibilităţi: puteţi compila întregul sistem de la bază sau a utiliza un mediu precompilat care permite o instalare foarte rapidă. Şi desigur puteţi utiliza metoda de instalare intermediară unde nu este necesară compilarea întregului sistem ci doar a unei părţi din sistemul de bază care vine semi-precompilat.
Dacă aţi găsit o eroare sau neconcordanţă în procesul de instalare (sau documentaţia de instalare) vă rugăm să vizitaţi sistemul de urmărire al bug-urilor şi verificaţi dacă eroarea descoperită de către dumneavoastră este cunoscută. Dacă nu a fost semnalată creaţi un bugraport pentru a permite corectarea erorilor într-un timp cat mai scurt. Nu vă temeţi de dezvolatorii cărora le atribuiţi bug-urile (semnalate de dvs) -- în general ei nu mănâncă oameni.
Notaţi că, deşi documentul pe care îl citiţi acum este specific arhitecturii, va conţine referinţe către alte arhitecturi, de asemenea. Aceasta se întâmplă deoarece multe părţi ale Manualului Gentoo utilizează cod sursă ce este comun pentru toate arhitecturile (pentru a evita multiplicarea eforturilor şi irosirea resurselor de dezvoltare). Vom încerca să minimizăm aceste informaţii pentru a evita confuzia.
Dacă pe parcursul procesului de instalare întâmpinaţi greutăţi şi nu sunteţi sigur de natura problemei care poate fi problemă-utilizator sau problemă-software şi răspunsul nu-l puteţi găsi în documentaţia de faţă sunteţi invitaţi să va alătura la canalul de discuţii oficial gentoo join #gentoo de pe irc.freenode.net unde cu siguranţa veţi putea găsi răspuns la problemele şi întrebările ce vă interesează. Bineînţeles, sunteţi binevenit şi în alte situaţii :)
Dacă aveţi întrebări referitoare la Gentoo, vizitaţi Întrebări frecvente despre Gentoo Linux, pe care le puteţi găsi la Documentaţii Gentoo. De asemenea puteţi consulta FAQs de pe forumuri. Dacă nu găsiţi răspuns la întrebările ce vă preocupa încercaţi pe canalul IRC oficial #gentoo, de pe irc.freenode.net. Da, unii dintre noi suntem nebuni care suntem prezenţi pe IRC :-)
Înainte de a începe, avem nevoie să cunoaştem componentele hardware ce sunt suportate de Gentoo Linux pentru o instalare reuşită.
| Sistem Sparc | Consultaţi Lista de Compatibilitate Gentoo Linux/SPARC64 sau Întrebări Frecvente despre UltraLinux |
| Procesor | Momentan, nu suportăm decât procesoarele sparc64 |
| Memorie | 64 MOcteţi |
| Spaţiu pe disc | 1.5 GOcteţi (excluzând spaţiul swap) |
| Spaţiu swap | Cel puţin 256 MOcteţi |
2.b. Mediile Gentoo Installation CD
Mediile Gentoo Installation CD sunt boot-abile şi conţin mediu Gentoo complet funcţional. Acestea vă permit să boot-aţi de pe CD. În timpul procesului de boot-are, sistemul va încerca identificarea tuturor componentelor hardware şi instalarea driver-elor specifice. Mentenanţa acestora este efectuată de către dezvoltatorii Gentoo.
Toate mediile Installation CD vă permit să boot-aţi, să puteţi configura reţeaua, iniţializa partiţie şi începe instalarea Gentoo de pe Internet. Momentan, vă oferim două medii Installation CD, ce sunt în mod egal potrivite pentru a instala Gentoo de pe acestea, atât timp cât plănuiţi efectuarea unei instalări de pe Internet utilizând ultima versiune a pachetelor disponibile.
Dacă doriţi să instalaţi Gentoo fără o conexiune activă la Internet, vă rugăm să utilizaţi instrucţiunile de instalare descrise în Manualele Gentoo 2006.0.
Cele două medii Installation CD oferite curent de noi, sunt:
Momentan, oferim medii Installation CD doar pentru arhitectura sparc64. Utilizatorii sparc32 pot utiliza imaginile netboot experimentale pentru a instala Gentoo de pe acestea. Mai multe informaţii despre procesul de netbooting pot fi găsite în Ghidul Gentoo/SPARC Netboot.
Pentru a vă ajuta să decideţi care mediu Installation CD vă este necesar, am documentat avantajele şi dezavantajele fiecărui mediu Installation CD.
Mediul Gentoo Installation CD Minimal
Mediul Installation CD Minimal este denumit install-sparc64-minimal-2006.0.iso şi ocupă numai 32 MOcteţi de spaţiu pe disc. Puteţi utiliza acest mediu Installation CD pentru a instala Gentoo, dar întotdeauna cu o conexiune la Internet activă.
| Mediul Installation CD Minimal | Pro şi Contra |
| + | Uşor de descărcat din cauza dimensiunilor reduse |
| - | Nu conţine arhiva stage3, versiunea snapshot pentru Portage, pachetele necesare pentru instalarea GRP, de aceea nu există posibilitatea instalării fără conexiune la internet |
Mediul Gentoo Installation CD Universal
Mediul Installation CD Universal este denumit install-sparc-universal-2006.0.iso şi ocupă 287 MOcteţi. Puteţi utiliza acest mediu pentru a instala Gentoo, şi chiar pentru a instala Gentoo fără a avea o conexiune activă la Internet, doar în cazul în care doriţi să aduceţi Gentoo pe un alt PC decât cel pe care instalaţi Gentoo :)
| Mediul Installation CD Universal | Pro şi Contra |
| + | Conţine toate pachetele necesare pentru o funcţionare completă a sistemului. Facilitează instalarea Gentoo Linux fără suport pentru reţea. |
| - | Foarte mult de descărcat |
Veţi mai putea regăsi Package CD pe unul din server-ele noastre mirror. Acest CD nu este un mediu Installation CD ci o resursă adiţională ce poate fi exploatată în timpul unei instalări fără reţea. Conţine pachete precompilate (denumit şi setul GRP) ce vă permite instalarea rapidă şi facilă a unor aplicaţii adiţionale (cum ar fi OpenOffice.org, KDE, GNOME, ...) imediat după o instalare fără reţea a Gentoo.
Dacă intenţionaţi să utilizaţi mediul Packages CD pentru a instala rapid aplicaţii adiţionale, asiguraţi-vă că utilizaţi aceeaşi subarhitectură ca fişierul stage3 utilizat de dvs.
Un fişier tar stage3 este o arhivă ce conţine un mediul minimal Gentoo, potrivit pentru a continua instalarea Gentoo utilizând instrucţiunile din acest manual. Anterior, Manual Gentoo descria instalarea utilizând una din cele 3 arhive tar stage. În timp ce Gentoo încă mai oferă arhivele tar stage1 şi stage2, modalitatea de instalare oficială utilizează o arhivă tar stage3. Dacă sunteţi interesat să utilizaţi un fişier tar stage1 sau stage2, vă rugăm să consultaţi documentul cu Întrebări Frecvente în Gentoo, secţiunea Cum Instalez Gentoo Utilizând O Arhivă Tar Stage1 sau Stage2?
2.c. Descărcarea, Scrierea şi Boot-area unui Mediu Installation CD
Descărcarea şi Scrierea Mediului Installation CD
Aţi ales instalarea Gentoo utilizând un mediu Installation CD. Vom începe prin a descărca şi a scrie mediul Installation CD ales. Am tratat anterior mediile Installation CD disponibile, dar de unde le putem descărca?
Puteţi descărca unul din mediile Installation CD disponibile (şi, dacă doriţi, Packages CD, de asemenea) de pe unul din site-urile mirror. Mediile Installation CD se găsesc în directorul releases/sparc/2006.0/sparc64/installcd.
În director veţi găsi fişierele cu extensia ISO. Aceste fişiere sunt imagini exacte ale CD-urilor originale şi care pot fi scrise pe CD-R.
În caz că vă întrebaţi dacă fişierul descărcat este corupt sau nu, îi puteţi verifica suma de control MD5 oferită de noi (cum ar fi install-sparc64-minimal-2006.0.iso.DIGESTS). Puteţi verifica suma de control MD5 cu utilitarul md5sum sub Linux/Unix sau md5sum pentru Windows.
O altă metodă de verificare a integrităţii imaginii LiveCD-ului descărcat, este utilizarea GnuPG pentru verificarea semnăturii criptografice ce v-o oferim (fişierul ce are terminaţia .asc). Descărcaţi fişierul ce conţine semnătura şi obţineţi cheia publică.
Cod 3.1: Obţinerea cheii publice |
$ gpg --keyserver subkeys.pgp.net --recv-keys 17072058
|
Acum, verificaţi semnătura criptografică.
Cod 3.2: Verificarea semnăturii criptografice |
$ gpg --verify <signature file> <downloaded iso>
|
Pentru a scrie imaginile ISO pe CD-uri trebuie să selectaţi raw-burning. Felul cum activaţi această opţiune este dependent foarte mult de platformă. Vom trata aici cdrecord şi K3B; pentru mai multe informaţii consultaţi documentul despre Întrebări Frecvente despre Gentoo.
Boot-area Mediului Installation CD
Inseraţi mediul Installation CD Gentoo în unitatea CD-ROM şi porniţi sistemul. În timpul procesului de încărcare apăsaţi Stop-A pentru a intra în mediul OpenBootPROM (OBP). Odată aflaţi în OBP, boot-aţi de pe CD-ROM:
Cod 3.3: Boot-area de pe mediul Installation CD |
ok boot cdrom
|
Veţi fi întâmpinaţi de aplicaţia boot manager SILO (de pe mediul Installation CD). Tastaţi gentoo şi apăsaţi enter pentru a continua să boot-aţi sistemul.
Cod 3.4: Continuarea procesului de boot în LiveCD |
boot: gentoo
|
Odată ce mediul Installation CD a boot-at, vi se va afişa un prompt de login, dacă nu există login automat. În acest caz, efectuaţi login ca root. Nu este nici o parolă, deci, în momentul în care vi se va cere, apăsaţi Enter.
În consola curentă puteţi observa promptul root ("#") şi puteţi comuta între alte console utilizând combinaţiile de taste Alt-F2, Alt-F3 şi Alt-F4. Pentru a reveni la consola iniţială utilizaţi combinaţia de taste Alt-F1. Veţi regăsi un prompt de root pe consola serială (ttyS0).
Acum, continuaţi cu Configurarea Suplimentară pentru Componentele Hardware .
Configurarea Suplimentară pentru Componentele Hardware
Dacă nu sunt suportate toate componentele hardware, va trebui să încărcaţi modulele de kernel corespunzătoare.
În următorul exemplu vom încerca încărcarea modulului 8139too (ce oferă suport pentru un anumit tip de plăci de reţea):
Cod 3.5: Încărcarea modulelor de kernel |
# modprobe 8139too
|
Opţional: Conturi de Utilizator
Dacă doriţi să permiteţi accesul utilizatorilor externi la mediul de instalare Gentoo Linux, sau utilizaţi chat-ul irssi fără drepturi de root (pentru un nivel mai ridicat al securităţii), trebuie să creaţi utilizatori separaţi şi este necesară modificarea parolei de root.
Pentru a scimba parola root, rulaţi utilitarul passwd.
Cod 3.6: Schimbarea parolei de root |
# passwd New password: (Enter your new password) Re-enter password: (Re-enter your password) |
Pentru crearea unui nou cont de utilizator trebuie să introducem denumirea contului şi parola ce va fi asociată contului nou creat. Pentru aceasta vom utiliza comenzile useradd şi passwd. În exemplu de mai jos vom crea un user numit "john".
Cod 3.7: Crearea unui cont de utilizator |
# useradd john # passwd john New password: (Enter john's password) Re-enter password: (Re-enter john's password) |
Puteţi efectua login în noul cont creat din root, utilizând comanda su:
Cod 3.8: Comutarea la alt utilizator |
# su john -
|
Opţional: Vizualizarea Documentaţiei în Timpul Instalării
În timpul instalării, dacă doriţi să accesaţi Manualul Gentoo (de pe CD sau online), asiguraţi-vă că aţi creat un cont utilizator (vedeţi Opţional: Conturi de Utilizator). Apoi, apăsaţi Alt-F2 pentru a comuta în alt terminal şi efectuaţi login.
Dacă doriţi consultarea documentaţiei de pe CD, puteţi rula imediat aplicaţia links ce vă permite vizualizarea documentaţiei:
Cod 3.9: Vizualizarea documentaţiei de pe CD |
# links /mnt/cdrom/docs/handbook/html/index.html
|
Totuşi, este recomandat să utilizaţi Manualul Gentoo aflat online, deoarece este mult mai recent decât cel oferit pe CD. Puteţi utiliza, de asemenea, aplicaţia links, dar numai după ce aţi terminat capitolul despre Configurarea Reţelei (în caz contrar nu veţi putea accesa internetul pentru a putea consulta online Manualul Gentoo).
Cod 3.10: Accesarea Documentaţiei Online |
# links http://www.gentoo.org/doc/ro/handbook/handbook-sparc.xml
|
Puteţi reveni la terminalul iniţial apăsând combinaţia de taste Alt-F1
Opţional: Pornirea Serviciului SSH
Dacă vreţi ca alţi utilizatori să poată accesa procesul de instalare Gentoo Linux (posibil, ca să vă ajute să instalaţi Gentoo, sau chiar să îl instaleze pentru dvs.), va trebui să le creaţi conturi de utilizator sau chiar sa le oferiţi parola de root (doar dacă aveţi încredere deplină în acel utilizator).
Pentru a iniţializa serviciul SSH, executaţi comanda de mai jos:
Cod 3.11: Pornirea serviciului SSH |
# /etc/init.d/sshd start
|
Pentru a putea utiliza serviciul ssh trebuie configurat accesul la reţea. Continuaţi cu capitolul despre Configurarea Reţelei.
3.a. Detectarea Automată a Reţelei
Poate Funcţionează Pur şi Simplu?
Dacă sistemul dumneavoastră este conectat la o reţea deservită de un server DHCP, este foarte probabil ca suportul de reţea să fie deja configurat automat. Dacă este aşa, puteţi beneficia de avantajul comenzilor incluse pe mediul Installation CD cum ar fi ssh, scp, ping, irssi, wget şi links, alături de altele.
Dacă reţeaua a fost configurată automat, comanda /sbin/ifconfig ar trebui să afişeze informaţii despre alte câteva interfeţe în afara lo, cum ar fi eth0:
Cod 1.1: /sbin/ifconfig pentru o reţea configurată |
# /sbin/ifconfig (...) eth0 Link encap:Ethernet HWaddr 00:50:BA:8F:61:7A inet addr:192.168.0.2 Bcast:192.168.0.255 Mask:255.255.255.0 inet6 addr: fe80::50:ba8f:617a/10 Scope:Link UP BROADCAST RUNNING MULTICAST MTU:1500 Metric:1 RX packets:1498792 errors:0 dropped:0 overruns:0 frame:0 TX packets:1284980 errors:0 dropped:0 overruns:0 carrier:0 collisions:1984 txqueuelen:100 RX bytes:485691215 (463.1 Mb) TX bytes:123951388 (118.2 Mb) Interrupt:11 Base address:0xe800 |
Dacă aveţi acces la Internet prin intermediul unui proxy, va trebui să setaţi informaţiile necesare în timpul instalării. Este foarte uşor să specificaţi folosirea unui proxy: trebuie doar să definiţi o variabilă ce conţine informaţiile despre serverul folosit.
În majoritatea cazurilor, este suficient să definiţi variabilele folosind adresa serverului proxy. Ca exemplu, vom presupune că aceasta este proxy.gentoo.org şi portul este 8080.
Cod 1.2: Definirea serverelor proxy |
(Pentru traficul HTTP) # export http_proxy="http://proxy.gentoo.org:8080" (Pentru traficul FTP) # export ftp_proxy="ftp://proxy.gentoo.org:8080" (Pentru traficul RSYNC) # export RSYNC_PROXY="proxy.gentoo.org:8080" |
Dacă serverul proxy folosit necesită autentificare cu nume şi parolă, trebuie să folosiţi următoarea sintaxă pentru definirea variabilelor:
Cod 1.3: Adăugarea nume/parolă la variabilele ce definesc proxy |
http://username:password@server |
În funcţie de mediul de pe care aţi ales să instalaţi Gentoo puteţi continua sau nu fără reţea (şi acces Internet). Nu, nu ne jucăm cu mintea dumneavoastră =)
În general aveţi nevoie de a configura reţeaua (şi accesul la Internet). Totuşi, Gentoo vă permite şi instalarea fără o conexiune la Internet, acest lucru fiind posibil numai cu ajutorul LiveCD-urilor Gentoo Universal.
Instalând Gentoo de pe Internet veţi avea toate actualizările la zi. Veţi avea o instalarea bazată pe cel mai recent Portage (care este o colecţie de pachete furnizate împreună cu instrumentele necesare administrării lor). Acesta este de altfel motivul pentru care instalarea de pe Internet este preferată. Totuşi, unele persoane nu pot sau nu vor să instaleze Gentoo pe un sistem conectat la Internet.
Dacă sunteţi în această situaţie atunci sunteţi nevoiţi să folosiţi LiveCD-urile Gentoo Universal. Acest LiveCD include cod sursă, o versiune completă a Portage şi instrumentele necesare instalării unui sistem de bază Gentoo, şi chiar mai mult. Această metodă are însă preţul ei: nu veţi avea ultimele versiuni ale programelor instalate, deşi diferenţele vor fi minime.
Dacă vreţi să urmaţi instalarea fără a fi conectaţi la internet şi doriţi să folosiţi un CD Universal Gentoo LiveCD, săriţi peste restul acestui capitol şi continuaţi cu Pregătirea Discurilor. Altfel, continuaţi cu secţiunile despre configurarea suportului de reţea ce urmează.
Aţi putea încerca să daţi ping în serverele de nume ale provider-ului dumneavoastră (cele scrise în /etc/resolv.conf) şi apoi într-un site la alegere, doar pentru a vă asigura că pachetele dumneavoastră ajung pe internet şi rezolvarea numelor funcţionează corect, etc.
Cod 1.4: Exemplu de testare a reţelei |
# ping -c 3 www.yahoo.com
|
Dacă puteţi utiliza, acum, reţeaua, puteţi sări peste restul acestei secţiuni şi continua cu Pregătirea Discurilor. Dacă nu, citiţi mai departe.
3.b. Configurarea Automată a Reţelei
Dacă reţeaua nu funcţionează imediat, unele medii de instalare vă permit să folosiţi net-setup (pentru reţele obişnuite sau wireless) sau adsl-setup (pentru conexiuni ADSL) sau pptp (pentru conexiuni PPTP - disponibilă doar pe arhitectura x86).
Dacă suportul dumneavoastră de instalare nu conţine nici un astfel de instrument sau reţeaua nu funcţionează încă, continuaţi cu Configurarea Manuală a Reţelei.
Cea mai simplă cale de a configura reţeaua dacă aceasta nu s-a efectuat în mod automat este să rulaţi scriptul net-setup:
Cod 2.1: Rularea scriptului net-setup |
# net-setup eth0
|
net-setup vă va interoga despre câteva lucruri despre reţea. La final ar trebui să aveţi o reţea funcţională. Testaţi reţeaua în modul descris anterior. Dacă testele sunt pozitive, felicitări! Acum sunteţi gata să instalaţi Gentoo. Săriţi peste restul acestei secţiuni şi continuaţi cu Pregătirea Discurilor.
Dacă reţeua dumneavoastră tot nu este funcţională, continuaţi cu Configurarea Manuală a Reţelei.
Alternativ: Folosirea RP-PPPoE
Presupunând că aveţi nevoie de PPPoE pentru a vă conecta la internet, mediul Installation CD (orice versiune) a simplificat lucrurile pentru dumneavoastră incluzând scriptul rp-pppoe. Folosiţi scriptul adsl-setup pentru a configura conexiunea. Va trebui să specificaţi care anume interfaţă de reţea este conectată la modemul adsl, numele şi parola, ip-urile serverelor de nume (DNS) şi dacă doriţi sau nu un firewall minim.
Cod 2.2: Folosirea rp-pppoe |
# adsl-setup # adsl-start |
Dacă ceva nu a funcţionat, verificaţi din nou dacă aţi introdus numele şi parola corecte uitându-vă în /etc/ppp/pap-secrets sau /etc/ppp/chap-secrets şi asiguraţi-vă că aţi specificat corect interfaţa folosită pentru conectare. Dacă intefaţa de reţea nu există, va trebui să încărcaţi modulul corespunzător. În acest caz ar trebui să continuaţi cu Configurarea Manuală a Reţelei unde este explicat modul de încărcare a modulelor necesare.
Dacă totul este în regulă, continuaţi cu Pregătirea Discurilor.
Notă: Suportul PPTP este disponibil doar pentru arhitectura x86 |
Dacă aveţi nevoie de PPTP, puteţi folosi scriptul pptpclient disponibil pe mediul Installation CD. Dar, mai întâi, trebuie să vă asiguraţi că aveţi o configuraţie corectă. Editaţi /etc/ppp/pap-secrets sau /etc/ppp/chap-secrets astfel încât acestea să conţină combinaţia corectă nume/parolă:
Cod 2.3: Editare /etc/ppp/chap-secrets |
# nano -w /etc/ppp/chap-secrets
|
Ajustăm, dacă este necesar, /etc/ppp/options.pptp:
Cod 2.4: Editare /etc/ppp/options.pptp |
# nano -w /etc/ppp/options.pptp
|
Când totul este în regulă, doar rulaţi pptp (împreună cu opţiunile pe care nu le-aţi putut seta în options.pptp) pentru a vă conecta la server:
Cod 2.5: Conectarea la un server dial-in |
# pptp <server ip>
|
Acum continuaţi cu Pregătirea Discurilor.
3.c. Configurarea manuală a reţelei
Încărcarea modulelor potrivite
La boot-area de pe mediul Installation CD, se încearcă detectarea tuturor dispozitivelor hardware şi încărcarea modulelor kernel (driver-e) necesare acestora. În marea majoritate a cazurilor, LiveCD-ul face o treabă foarte bună (detectând aproape tot). Totuşi, în unele cazuri, este posibil să nu fie încărcate automat unele module necesare.
Dacă net-setup sau adsl-setup eşuează, atunci este posibil ca placa de reţea să nu fi fost autodetectată. Aceasta presupune ca dumneavoastră să încarci manual modulele kernel corespunzătoare.
Pentru a afla ce module sunt disponibile pentru reţea, folosiţi ls:
Cod 3.1: Căutarea modulelor disponibile |
# ls /lib/modules/`uname -r`/kernel/drivers/net
|
Dacă aţi găsit driver-ul necesar plăcii de reţea, folosiţi modprobe pentru a-l încărca:
Cod 3.2: Folosirea modprobe pentru a încărca un modul kernel |
(Ca exemplu, noi încărcăm modulul pcnet32 ) # modprobe pcnet32 |
Pentru a verifica dacă placa dumneavoastră de reţea este detectată, folosiţi ifconfig. O placă de reţea detectată ar trebui să furnizeze un rezultat de genul:
Cod 3.3: Testarea disponibilităţii plăcii de reţea, rezultat în caz de succes |
# ifconfig eth0
eth0 Link encap:Ethernet HWaddr FE:FD:00:00:00:00
BROADCAST NOARP MULTICAST MTU:1500 Metric:1
RX packets:0 errors:0 dropped:0 overruns:0 frame:0
TX packets:0 errors:0 dropped:0 overruns:0 carrier:0
collisions:0 txqueuelen:0
RX bytes:0 (0.0 b) TX bytes:0 (0.0 b)
|
Dacă totuşi primiţi următoarea eroare, placa de reţea nu a fost detectată:
Cod 3.4: Testarea disponibilităţii plăcii de reţea, rezultat în caz de eşec |
# ifconfig eth0
eth0: error fetching interface information: Device not found
|
Dacă aveţi mai multe plăci de reţea în sistemul dumneavoastră acestea sunt numite eth0, eth1, etc. Asigurăţi-vă că placa pe care doriţi să o folosiţi funcţionează corespunzător şi amintiţi-vă să folosiţi numele corespunzător împreună cu acest document. Noi vom presupune că este folosită placa eth0.
Presupunând că acum placa de reţea este detectată, puteţi reîncerca net-setup sau adsl-setup (acum ar trebui să meargă), dar pentru cei cărora le place calea dificilă vom explica cum să configuraţi manual reţeaua.
Selectaţi una din următoarele secţiuni în funcţie de tipul reţelei:
DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) face posibilă obţinerea în mod automat a informaţiilor necesare configurării reţelei (adresa IP, netmask, adresa broadcast, gateway, servere de nume etc.). Aceasta funcţionează numai dacă în reţeaua dumneavoastră există un server DHCP (sau provider-ul dumneavoastră de internet vă furnizează serviciul DHCP). Pentru ca placa de reţea să fie configurată automat folosiţi dhcpcd:
Cod 3.5: Folosirea dhcpcd |
# dhcpcd eth0 Unii administratori de reţea vă impun să folosiţi pentru maşina dumneavoastră numele de host şi domeniu furnizate de serverul DHCP. În acest caz, folosiţi # dhcpcd -HD eth0 |
Dacă totul a fost în regulă (încercaţi ping în câteva adrese internet, de exemplu Google), atunci aveţi totul setat şi sunteţi gata pentru a continua. Săriţi peste restul acestei secţiuni şi continuaţi cu Pregătirea Discurilor.
Pregătirea pentru acces Wireless
Notă: Suportul pentru comanda iwconfig este disponibil doar pentru mediile Installation CD pentru arhitecturile x86, amd64 şi ppc. Puteţi, însă, să faceţi să funcţioneze placa wireless urmând instrucţiunile din proiectul linux-wlan-ng. |
Dacă folosiţi o placă wireless (802.11), trebuie să efectuaţi toate setările necesare înainte de a putea să continuaţi. Pentru a vedea setările curente ale plăcii dumneavoastră, puteţi folosi iwconfig. Rularea iwconfig poate afişa ceva de genul:
Cod 3.6: Listarea setărilor curente pentru placa wireless |
# iwconfig eth0
eth0 IEEE 802.11-DS ESSID:"GentooNode"
Mode:Managed Frequency:2.442GHz Access Point: 00:09:5B:11:CC:F2
Bit Rate:11Mb/s Tx-Power=20 dBm Sensitivity=0/65535
Retry limit:16 RTS thr:off Fragment thr:off
Power Management:off
Link Quality:25/10 Signal level:-51 dBm Noise level:-102 dBm
Rx invalid nwid:5901 Rx invalid crypt:0 Rx invalid frag:0 Tx
excessive retries:237 Invalid misc:350282 Missed beacon:84
|
Notă: Unele plăci wireless pot avea numele wlan0 sau ra0 în loc de eth0. Rulaţi iwconfig fără nici un parametru, pentru a determina numele corect al dispozitivului. |
Pentru majoritatea utilizatorilor, sunt numai două setări importante de schimbat, ESSID (adică numele reţelei wireless) şi/sau cheia WEP. Dacă ESSID şi adresa Access Point listate sunt deja ca cele ale Access Point-ului la care vă conectaţi şi dacă nu folosiţi WEP, atunci reţeaua wireless este funcţională. Dacă aveţi nevoie să schimbaţi ESSID-ul sau să specificaţi o cheie WEP, puteţi folosi următoarele comenzi:
Cod 3.7: Schimbarea ESSID şi/sau adăugarea cheii WEP |
(Aceasta setează numele reţelei wireless la "GentooNode") # iwconfig eth0 essid GentooNode (Aceasta setează cheia WEP în notaţie hexa) # iwconfig eth0 key 1234123412341234abcd (Acesta setează cheia WEP, ASCII - o prefixăm cu "s:") # iwconfig eth0 key s:some-password |
Puteţi acum revedeţi setările pentru placa wireless folosind iwconfig. Odată ce aveţi placa wireless funcţională, puteţi continua cu configurarea adresei IP aşa cum este descris în următoarea secţiune (Terminologia Utilizată în Reţelistică) sau să folosiţi utilitarul net-setup descris anterior.
Terminologia Utilizată în Reţelistică
Notă: Dacă ştiţi adresele dumeavoastră IP, broadcast, netmask si serverele de nume, atunci puteţi sări peste această subsecţiune şi continua cu Folosirea ifconfig şi route. |
Dacă toate încercările de mai sus au eşuat, va trebui să vă configuraţi reţeaua manual. Acest lucru nu este deloc dificil. În schimb, trebuie să vă familiarizaţi cu câteva noţiuni de reţelistică necesare configurării reţelei conform cerinţelor dvs. Când veţi termina de citit această parte, veţi şti ce este un gateway, la ce foloseşte netmask, cum este formată adresa broadcast şi de ce aveţi nevoie de servere de nume.
Într-o reţea, staţiile sunt identificate prin adresa IP (Internet Protocol address). O astfel de adresă este o combinaţie de patru numere între 0 şi 255. Ei bine, cel puţin aşa o percepem noi. În realitate, o adresă IP constă în 32 biţi (unu şi zero). Să vedem un exemplu:
Cod 3.8: Exemplu de adresă IP |
Adresa IP (numeric): 192.168.0.2
Adresa IP (binar): 11000000 10101000 00000000 00000010
-------- -------- -------- --------
192 168 0 2
|
O adresă IP identifică în mod unic o staţie din punctul de vedere al subreţelelor accesibile (spre ex. fiecare staţie care este accesibilă trebuie să deţină o adresă IP unică). Pentru a putea distinge staţiile din interiorul reţelei faţă de cele din exterior, adresa IP este compusă din două părţi: partea network şi partea host.
Separarea este efectuată folosind netmask, o colecţie de unu urmată de o colecţie de zero. Partea din IP care se mapează pe unu este partea network, cealaltă parte este partea host. În mod uzual, netmask (masca reţelei) se poate scrie ca o adresă IP.
Cod 3.9: Exemplu de depanare network/host |
Adresa IP: 192 168 0 2
11000000 10101000 00000000 00000010
Netmask: 11111111 11111111 11111111 00000000
255 255 255 0
+--------------------------+--------+
Network Host
|
Cu alte cuvinte, 192.168.0.14 este încă, în exemplu nostru, în reţea, dar 192.168.1.2 nu.
Adresa broadcast este adresa IP cu aceeaşi parte network ca şi reţeua noastră, dar cu partea host formată numai din unu. Fiecare staţie din reţea ascultă pe această adresă IP. Este folosită pentru transmisii de pachete broadcast.
Cod 3.10: Adresa Broadcast |
Adresa IP: 192 168 0 2
11000000 10101000 00000000 00000010
Broadcast: 11000000 10101000 00000000 11111111
192 168 0 255
+--------------------------+--------+
Network Host
|
Pentru a putea naviga pe internet, trebuie să cunoaşteţi care staţie partajează conexiunea la Internet. Această staţie se numeşte gateway. Cum aceasta este o staţie obişnuită are şi ea o adresă IP obişnuită (de exemplu 192.168.0.1).
Anterior am stabilit că fiecare staţie are propria adresă IP. Pentru a putea recunoaşte staţiile se asociază un nume (cum ar fi dev.gentoo.org) unei adrese IP (cum ar fi 64.5.62.82). Un astfel de serviciu este numit serviciu de nume. Pentru a folosi un astfel de serviciu, trebuie să definiţi serverele de nume în /etc/resolv.conf.
În unele cazuri, staţia gateway este de asemenea şi server de nume. Dacă nu, va trebui să introduceţi adresele serverelor de nume furnizate de ISP-ul dumneavoastră.
Sintetizând, veţi avea nevoie de următoarele informaţii pentru a continua:
| Element reţea | Exemplu |
| Adresa IP | 192.168.0.2 |
| Netmask | 255.255.255.0 |
| Broadcast | 192.168.0.255 |
| Gateway | 192.168.0.1 |
| Server(e) de nume | 195.130.130.5, 195.130.130.133 |
Setarea unei reţele constă în trei paşi. Întâi ne vom atribui o adresă IP folosind ifconfig. Apoi vom seta ruta către gateway folosind route. Apoi vom finaliza punând adresele IP corespunzătoare serverelor de nume în /etc/resolv.conf.
Pentru a atribui o adresă IP, va trebui să cunoaşteţi adresele IP, broadcast şi netmask. Apoi executaţi următoarea comandă, înlocuind ${IP_ADDR} cu adresa IP, ${BROADCAST} cu adresa broadcast şi ${NETMASK} cu netmask-ul corespunzător:
Cod 3.11: Folosirea ifconfig |
# ifconfig eth0 ${IP_ADDR} broadcast ${BROADCAST} netmask ${NETMASK} up
|
Acum setaţi ruta implicită folosind route. Înlocuiţi ${GATEWAY} cu adresa IP a gateway-ului:
Cod 3.12: Folosirea route |
# route add default gw ${GATEWAY}
|
Acum deschideţi /etc/resolv.conf cu editorul favorit (în exemplu nostru, vom folosi nano):
Cod 3.13: Crearea /etc/resolv.conf |
# nano -w /etc/resolv.conf
|
Acum completaţi cu adresele serverelor de nume folosind următoarea machetă. Asiguraţi-vă că înlocuiţi ${NAMESERVER1} şi ${NAMESERVER2} cu adresele IP corespunzătoare:
Cod 3.14: machetă /etc/resolv.conf |
nameserver ${NAMESERVER1}
nameserver ${NAMESERVER2}
|
Aceasta este tot. Acum testaţi reţeaua folosind ping către câteva servere din Internet (ca de exemplu Google). Funcţionează? Felicitări atunci. Sunteţi gata să instalaţi Gentoo. Continuaţi cu Pregătirea Discurilor.
4.a. Introducere în Dispozitive Bloc
Vom arunca o privire atentă asupra aspectelor în legătură cu discurile din Gentoo Linux şi Linux, în general, incluzând sistemele de fişiere, partiţii şi dispozitive bloc. Apoi, odată ce vă familiarizaţi cu toate aspectele despre discuri şi sisteme de fişiere, veţi fi ghidaţi prin procesul de setare al partiţiilor şi sistemelor de fişiere pentru instalarea dvs. de Gentoo Linux.
Pentru a începe, vom face introducerea dispozitivelor bloc. Cel mai renumit dispozitiv bloc este probabil cel care reprezintă primul hard-disk SCSI, şi anume /dev/sda.
Dispozitivele bloc amintite mai sus, reprezintă o interfaţă abstractă pentru disc. Programele utilizator pot folosi aceste dispozitive bloc pentru a interacţiona cu discul dvs. fără a avea grija dacă hard-disk-urile sunt IDE, SCSI sau altceva. Programul poate adresa ceea ce urmează să se stocheze pe disc ca o mulţime continuă de blocuri de 512 octeţi accesibile aleator.
Dispozitivele bloc sunt reprezentate ca intrări în /dev/. Mai exact, primul dispozitiv SCSI este denumit /dev/sda, al doilea /dev/sdb, şi aşa mai departe. Dispozitivele IDE sunt denumite în mod similar, ele fiind prefixate cu hd- în loc de sd-. Dacă utilizaţi dispozitive IDE, primul va fi denumit /dev/hda, al doilea /dev/hdb, şi aşa mai departe.
Deşi este teoretic posibil să utilizăm un disc întreg pentru a găzdui sistemul dvs. Linux, acesta este un lucru foarte rar pus în practică. În loc, dispozitivele bloc întregi sunt împărţite în dispozitive bloc mai mici şi mai uşor de manipulat. Acestea sunt cunoscute sub numele de partitions sau slice-uri.
Prima partiţie de pe primul disc SCSI este /dev/sda1, a doua /dev/sda2 şi aşa mai departe. În mod similar, primele două partiţii de pe primul disc IDE sunt /dev/hda1 şi /dev/hda2.
A treia partiţie pe sistemele Sun este tratată separat ca un slice special ce reprezintă "întregul disc". Această partiţie nu trebuie să conţină un sistem de fişiere.
Utilizatorii ce sunt obişnuiţi cu schema de partiţionare DOS ar trebui să ştie că informaţiile disklabel Sun nu conţin partiţii "primare" sau "extinse". În loc, până la opt partiţii sunt disponibile pentru fiecare dispozitiv, cel de-al treilea dintre acestea fiind rezervat.
4.b. Proiectarea unei Scheme de Partiţionare
Schema de Partiţionare Implicită
Dacă nu sunteţi interesat în proiectarea unei scheme de partiţionare pentru sistemul dvs., tabelul de mai jos sugerează un punct de pornire potrivit pentru majoritatea sistemelor. Pentru sistemele bazate pe IDE, substituiţi hda cu hda în ceea ce urmează.
Notaţi că o partiţie separată pentru /boot not este recomandată în general pe SPARC, deoarece complică setările de configurare ale aplicaţiei bootloader.
| Partiţie | Sistem de Fişiere | Capacitate | Punct de Mount | Descriere |
| /dev/sda1 | ext3 | <2 GOcteţi | / | Partiţia rădăcină. Pentru sistemele sun4c, sun4d şi sun4m unele versiuni de PROM necesită ca această partiţie să fie mai mică de 1 GOctet, şi prima partiţie de pe disc. |
| /dev/sda2 | swap | 512 MOcteţi | nici unul | Partiţia swap. Pentru bootstrap şi alte compilări mari, cel puţin 512 MOcteţi de memorie RAV (incluzând memoria swap) sunt necesari. |
| /dev/sda3 | nici unul | Tot Discul | nici unul | Partiţia ce reprezintă tot discul. Aceasta este necesară pe sistemele SPARC. |
| /dev/sda4 | ext3 | cel puţin 2 GOcteţi | /usr | Partiţia /usr. Aplicaţiile sunt instalate aici. Implicit, această partiţie este utilizată pentru informaţiile din Portage (ce ocupă în jur de 500 MOcteţi excluzând codurile sursă). |
| /dev/sda5 | ext3 | cel puţin 1GOctet | /var | Partiţia /var. Utilizată pentru datele generate de aplicaţii. Implicit, Portage utilizează această partiţie pentru spaţiul temporar în timpul compilării. Anumite aplicaţii mari, precum Mozilla şi OpenOffice.org pot necesita peste 1 GOctet de spaţiu temporar pe această partiţie în timpul compilării. |
| /dev/sda6 | ext3 | spaţiul rămas | /home | Partiţia /home. Utilizată pentru directoarele home ale utilizatorilor. |
4.c. Utilizarea fdisk pentru a vă partiţiona discul
Următoarele părţi explică modul de creare a exemplului de schemă de partiţionare descris anterior, adică:
| Partiţie | Descriere |
| /dev/sda1 | / |
| /dev/sda2 | swap |
| /dev/sda3 | slice-ul ce conţine referinţă către tot discul |
| /dev/sda4 | /usr |
| /dev/sda5 | /var |
| /dev/sda6 | /home |
Schimbaţi schema de de partiţionare în concordanţă cu propriile nevoi. Reţineţi că trebuie să menţineţi partiţia rădăcină în limita primilor 2 GOcteţi ai discului pentru sistemele mai vechi. Există, de asemenea, o limitare la 15 partiţii pentru SCSI şi SATA.
Porniţi fdisk cu discul dvs. ca argument:
Cod 3.1: Rularea fdisk |
# fdisk /dev/sda
|
Ar trebui să fiţi întâmpinaţi de un prompt:
Cod 3.2: Promptul fdisk |
Command (m for help): |
Pentru a vizualiza partiţiile disponibile, tastaţi p:
Cod 3.3: Afişarea partiţiilor disponibile |
Command (m for help): p
Disk /dev/sda (Sun disk label): 64 heads, 32 sectors, 8635 cylinders
Units = cylinders of 2048 * 512 bytes
Device Flag Start End Blocks Id System
/dev/sda1 0 488 499712 83 Linux native
/dev/sda2 488 976 499712 82 Linux swap
/dev/sda3 0 8635 8842240 5 Whole disk
/dev/sda4 976 1953 1000448 83 Linux native
/dev/sda5 1953 2144 195584 83 Linux native
/dev/sda6 2144 8635 6646784 83 Linux native
|
Observaţi Sun disk label în ceea ce a fost afişat. Dacă aceasta lipseşte, discul va utiliza partiţionare de tip DOS, şi nu de tip Sun. În acest caz, utilizaţi s pentru a vă asigura că discul conţine o tabelă de partiţii sun:
Cod 3.4: Crearea unei partiţii Sun Disklabel |
Command (m for help): s Building a new sun disklabel. Changes will remain in memory only, until you decide to write them. After that, of course, the previous content won't be recoverable. Drive type ? auto configure 0 custom (with hardware detected defaults) a Quantum ProDrive 80S b Quantum ProDrive 105S c CDC Wren IV 94171-344 d IBM DPES-31080 e IBM DORS-32160 f IBM DNES-318350 g SEAGATE ST34371 h SUN0104 i SUN0207 j SUN0327 k SUN0340 l SUN0424 m SUN0535 n SUN0669 o SUN1.0G p SUN1.05 q SUN1.3G r SUN2.1G s IOMEGA Jaz Select type (? for auto, 0 for custom): 0 Heads (1-1024, default 64): Using default value 64 Sectors/track (1-1024, default 32): Using default value 32 Cylinders (1-65535, default 8635): Using default value 8635 Alternate cylinders (0-65535, default 2): Using default value 2 Physical cylinders (0-65535, default 8637): Using default value 8637 Rotation speed (rpm) (1-100000, default 5400): 10000 Interleave factor (1-32, default 1): Using default value 1 Extra sectors per cylinder (0-32, default 0): Using default value 0 |
Puteţi găsi valorile corecte în documentaţia discului. Opţiunea 'auto configure' nu funcţionează de obicei.
Ştergerea Partiţiilor Existente
Este momentul să ştergeţi partiţiile existente. Pentru acest lucru, tastaţi d şi apoi Enter. Vi se va cere, apoi, numărul partiţiei pe care doriţi să o ştergeţi. Pentru a şterge o partiţie deja existentă /dev/sda1, trebuie să tastaţi:
Cod 3.5: Ştergerea unei partiţii |
Command (m for help): d Partition number (1-4): 1 |
Nu trebuie să ştergeţi partiţia 3 (reprezentarea întregului disc).. Aceasta este necesară. Dacă această partiţie nu există, urmaţi instrucţiunile pentru "Crearea unei partiţii Sun Disclabel" de mai sus.
După ştergerea tuturor partiţiilor cu excepţia slice-ului ce reprezintă întregul disc, ar trebui să aveţi o schemă de partiţionare similară cu următoarea:
Cod 3.6: Vizualizarea unei scheme de partiţionare neocupată |
Command (m for help): p
Disk /dev/sda (Sun disk label): 64 heads, 32 sectors, 8635 cylinders
Units = cylinders of 2048 * 512 bytes
Device Flag Start End Blocks Id System
/dev/sda3 0 8635 8842240 5 Whole disk
|
Suntem gata de crearea partiţiei rădăcină. Pentru aceasta, tastaţi n pentru a crea o nouă partiţie, apoi tastaţi 1 pentru a o crea. Când vi se va cere primul cilindru, apăsaţi enter. Când vi se va cere ultimul cilindru, tastaţi +512M pentru a crea o partiţie având capacitatea de 512MOcteţi. Asiguraţi-vă ca întreaga partiţie rădăcină să încapă în primii 2GOcteţi ai discului. Puteţi vizualiza afişarea acestor paşi, mai jos:
Cod 3.7: Crearea unei partiţii rădăcină |
Command (m for help): n Partition number (1-8): 1 First cylinder (0-8635): (press Enter) Last cylinder or +size or +sizeM or +sizeK (0-8635, default 8635): +512M |
Acum, când veţi tasta p, ar trebui să vi se afişeze următoarea schemă de partiţionare:
Cod 3.8: Afişarea schemei de partiţionare |
Command (m for help): p
Disk /dev/sda (Sun disk label): 64 heads, 32 sectors, 8635 cylinders
Units = cylinders of 2048 * 512 bytes
Device Flag Start End Blocks Id System
/dev/sda1 0 488 499712 83 Linux native
/dev/sda3 0 8635 8842240 5 Whole disk
|
În continuare, trebuie creată partiţia swap. Pentru aceasta, tastaţi n pentru a crea o nouă partiţie, apoi 2 pentru a crea-o a doua, /dev/sda2 în cazul nostru. Când vi se va cere primul cilindru, apăsaţi enter. Când vi se va cere ultimul cilindru, tastaţi +512M pentru a crea o partiţie având capacitatea de 512MO. După aceasta, tastaţi t pentru a seta tipul partiţiei, şi apoi tastaţi 82 pentru seta tipul partiţiei ca "Linux Swap". După completarea acestor paşi, prin tastarea p ar trebui să vi se afişeze o tabelă de partiţii similară cu următoarea:
Cod 3.9: Afişarea partiţiilor disponibile |
Command (m for help): p
Disk /dev/sda (Sun disk label): 64 heads, 32 sectors, 8635 cylinders
Units = cylinders of 2048 * 512 bytes
Device Flag Start End Blocks Id System
/dev/sda1 0 488 499712 83 Linux native
/dev/sda2 488 976 499712 82 Linux swap
/dev/sda3 0 8635 8842240 5 Whole disk
|
Crearea partiţiilor /usr, /var şi /home
În final, trebuie create partiţiile /usr, /var şi /home. Ca anterior, tastaţi n pentru crearea unei noi partiţii, apoi tastaţi 4 pentru a crea a treia partiţie, în cazul nostru /dev/sda4. Când vi se va cere primul cilindru, tastaţi enter. Când vi se va cere ultimul cilindru, tastaţi +2048M pentru a crea o partiţie cu o capacitate de 2 GOcteţi. Repetaţi acelaşi proces pentru sda5 şi sda6, utilizând capacităţile dorite. După ce terminaţi, ar trebui să vi se afişeze ceva asemănător cu:
Cod 3.10: Afişarea tabelei de partiţii completă |
Command (m for help): p
Disk /dev/sda (Sun disk label): 64 heads, 32 sectors, 8635 cylinders
Units = cylinders of 2048 * 512 bytes
Device Flag Start End Blocks Id System
/dev/sda1 0 488 499712 83 Linux native
/dev/sda2 488 976 499712 82 Linux swap
/dev/sda3 0 8635 8842240 5 Whole disk
/dev/sda4 976 1953 1000448 83 Linux native
/dev/sda5 1953 2144 195584 83 Linux native
/dev/sda6 2144 8635 6646784 83 Linux native
|
Pentru a salva schema de partiţionare şi a ieşi din fdisk, tastaţi w:
Cod 3.11: Salvarea şi ieşirea din fdisk |
Command (m for help): w
|
Acum că partiţiile dvs. sunt create, puteţi continua cu Crearea Sistemelor de Fişiere.
4.d. Crearea Sistemelor de Fişiere
Acum, că partiţiile dvs. sunt create, este timpul să aplicăm un sistem de fişiere pe acestea. Dacă nu vă pasă ce sistem de fişiere să alegeţi şi sunteţi mulţumiţi cu ceea ce utilizăm noi implicit în acest manual, continuaţi cu Aplicarea unui Sistem de Fişiere pe o Partiţie. Altfel, citiţi mai departe pentru a învăţa despre sistemele de fişiere disponibile...
Sunt disponibile mai multe sisteme de fişiere, unele fiind considerate ca stabile pe arhitectura SPARC. Ext2 şi ext3, spre exemplu, sunt recunoscute a fi funcţionale. Sistemele de fişiere alternative pot funcţiona incorect.
ext2 este cel mai încercat sistem de fişiere Linux, dar nu conţine destule informaţii de tip metadata pentru jurnalizare, ceea ce înseamnă că verificările de rutină ale sistemului de fişiere ext2 la pornirea sistemului pot dura o perioada considerabilă de timp. Există acum o mulţime de sisteme de fişiere jurnalizate din noua generaţie ce pot fi verificate pentru consistenţă foarte repede şi sunt, de aceea, preferate celor corespondente nejurnalizate. Sistemele de fişiere jurnalizate previn durata lungă la pornirea sistemului când sistemul de fişiere este într-o stare de inconsitenţă.
ext3 este versiunea jurnalizată a sistemului de fişiere ext2, oferind informaţii de jurnalizare de tip metadata pentru recuperări rapide în plus faţă de alte moduri de îmbunătăţire ca jurnalizarea completă a datelor şi jurnalizarea ordonată a datelor. ext3 este un sistem de fişiere foarte bun şi sigur. Conţine o indexare adiţională b-tree, opţiune de indexare ce oferă o performanţă bună în aproape toate situaţiile. Puteţi activa această indexare prin adăugarea opţiunii -O dir_index comenzii mke2fs. Pe scurt, ext3 este un sistem de fişiere excelent.
Aplicarea unui Sistem de Fişiere pe o Partiţie
Pentru a crea un sistem de fişiere pe o partiţie sau volum, există utilitare disponibile pentru fiecare sistem de fişiere posibil:
| Sistem de Fişiere | Comanda pentru Creare |
| ext2 | mke2fs |
| ext3 | mke2fs -j |
| ext3 cu reprezentare indexată b-tree (doar în kernel 2.6) | mke2fs -j -O dir_index |
Spre exemplu, pentru a crea partiţia rădăcină (/dev/sda1 în exemplul nostru) ca ext2, şi partiţiile /usr, /var şi /home (respectiv /dev/sda4, 5 şi 6 în exemplul nostru) ca ext3, ar trebui să utilizaţi:
Cod 4.1: Aplicarea unui sistem de fişiere pe o partiţie |
# mke2fs /dev/sda1 # mke2fs -j /dev/sda4 # mke2fs -j /dev/sda5 # mke2fs -j /dev/sda6 |
mkswap este comanda utilizată pentru a iniţializa partiţiile swap:
Cod 4.2: Crearea unei semnături Swap |
# mkswap /dev/sda2
|
Pentru a activa partiţia swap, utilizaţi swapon:
Cod 4.3: Activarea partiţiei swap |
# swapon /dev/sda2
|
Creaţi şi activaţi partiţia swap acum.
Acum ca partiţiile dvs. sunt iniţializate şi găzduiesc un sistem de fişiere, este timpul să mount-aţi aceste partiţii. Utilizaţi comanda mount. Nu uitaţi să creaţi directoarele de mount pentru fiecare partiţie creată. Spre exemplu:
Cod 5.1: Mount-area partiţiilor |
# mount /dev/sda1 /mnt/gentoo # mkdir /mnt/gentoo/usr # mount /dev/sda4 /mnt/gentoo/usr # mkdir /mnt/gentoo/var # mount /dev/sda5 /mnt/gentoo/var # mkdir /mnt/gentoo/home # mount /dev/sda6 /mnt/gentoo/home |
Notă: Dacă doriţi ca directorul /tmp să se afle pe o partiţie separată, asiguraţi-vă că îi schimbaţi permisiunile după mount-are: chmod 1777 /mnt/gentoo/tmp. Aceasta este valabil şi pentru /var/tmp. |
Trebuie, de asemenea, să utilizăm mount pentru sistemul de fişiere proc (o interfaţă virtuală cu kernel-ul) în /proc. Dar, mai întâi va trebui să stocăm fişierele noastre pe partiţii.
Continuaţi cu Instalarea Fişierelor de Instalare Gentoo.
5.a. Instalarea unei Arhive Tar Stage
Înainte de a continua, trebuie să verificaţi data/ora şi să o actualizaţi. Un ceas configurat greşit ar putea duce la rezultate ciudate pe viitor
Pentru a verifica data/ora curentă, executaţi date
Cod 1.1: Verificarea datei/orei |
# date
Fri Mar 29 16:21:18 UTC 2005
|
Dacă data/ora sunt afişate greşit, actualizaţi-le folosind sintaxa date MMDDhhmmYYYY (Month - Lună, Day - Zi, hour - Oră, minute - Minut şi Year - An). La acest pas, trebuie să utilizaţi zona de fus orar UTC. Veţi putea să vă definiţi zona de fus orar, ulterior. De exemplu, pentru a seta data de 29 Martie, 16:21, a anului 2005:
Cod 1.2: Setarea datei/orei UTC |
# date 032916212005
|
Următorul pas pe care trebuie să îl urmaţi este să instalaţi arhiva tar stage3 pe sistemul dumneavoastră. Aveţi opţiunea de a descărca arhiva necesară de pe Internet sau, dacă aţi boot-at de pe unul dintre mediile Gentoo Universal Installation CD, copiaţi-o de pe CD. Dacă aveţi un mediu Universal Installation CD şi arhiva tar stage pe care doriţi să o utilizaţi este pe CD, descărcarea acesteia de pe internet reprezintă o risipă de bandă, pentru că fişierele stage sunt identice. În cele mai multe cazuri, comanda uname -m poate fi utilizată pentru a vă ajuta să decideţi ce arhivă tar stage să descărcaţi.
5.b. Implicit: Folosirea un Stage de pe Internet
Mergeţi în directorul în care aţi mount-at sistemul de fişiere Gentoo (cel mai probabil în /mnt/gentoo):
Cod 2.1: Intrăm în directorul în care am mount-at Gentoo |
# cd /mnt/gentoo
|
În funcţie de mediul de instalare, aveţi câteva unelte disponibile pentru a descărca un Stage. Dacă aveţi links disponibil, atunci puteţi naviga cu uşurinţă către lista de servere mirror Gentoo şi să alegeţi unul cât mai apropiat de dumneavoastră.
Dacă nu aveţi disponibilă aplicaţia links, ar trebui să aveţi aplicaţia lynx la dispoziţie. Dacă trebuie să utilizaţi un server proxy, exportaţi variabilele http_proxy şi ftp_proxy:
Cod 2.2: Setarea informaţiilor despre proxy pentru lynx |
# export http_proxy="http://proxy.server.com:port" # export ftp_proxy="http://proxy.server.com:port" |
Vom presupune, de acum, că aveţi la dispoziţie links.
Selectaţi directorul releases/, urmat de cel al arhitecturii folosite (de exemplu x86/) şi al versiunii Gentoo dorite (2006.0/), terminând cu directorul stages/. Acolo ar trebui să găsiţi toate arhivele tar stage disponibile pentru arhitectura dumneavoastră (este posibil să fie stocate în directoare având numele subarhitecturilor individuale). Selectaţi una şi apasaţi D pentru a o descărca. Când aţi terminat, apăsaţi Q pentru a ieşi din browser.
Cod 2.3: Navigarea cu links a listelor de mirror-uri |
# links http://www.gentoo.org/main/en/mirrors.xml (Dacă aveţi nevoie de suport pentru proxy cu links:) # links -http-proxy proxy.server.com:8080 http://www.gentoo.org/main/en/mirrors.xml |
Asiguraţi-vă că aţi descărcat o arhivă tar stage3 - instalările utilizând un fişier stage1 sau stage2 nu mai sunt suportate.
Dacă doriţi să verificaţi integritatea arhivei descărcate, folosiţi md5sum şi comparaţi ceea ce este afişat cu suma MD5 aflată pe mirror. Spre exemplu, pentru a verifica integritatea arhivei tar stage pentru x86:
Cod 2.4: Verificarea integrităţii arhivei |
# md5sum -c stage3-x86-2006.0.tar.bz2.DIGESTS
stage3-x86-2006.0.tar.bz2: OK
|
Acum despachetaţi arhiva descărcată pe sistemul dumneavoastră. Noi utilizăm tar pentru această operaţie, fiind cea mai simplă metodă:
Cod 2.5: Despachetarea arhivei stage |
# tar xvjpf stage3-*.tar.bz2
|
Asiguraţi-vă că folosiţi aceleaşi opţiuni (xvjpf). Opţiunea x înseamnă Extract, v vine de la Verbose pentru a observa ceea ce se întâmplă în timpul procesului de extracţie (această opţiune este facultativă), j vine de la Decompress with bz2, p înseamnă Preserve permissions , iar f denotă că vrem să dezarhivăm un fişier şi nu datele de la standard input.
Notă: Mediile Installation CD sau imaginile de boot pentru unele arhitecturi (spre ex. MIPS) se bazează pe aplicaţia tar integrată în BusyBox, care nu suportă momentan opţiunea v. Utilizaţi opţiunile xjpf, în loc. |
Acum că avem Stage-ul instalat, continuăm cu Instalarea Portage.
5.c. Alternativ: Folosind o arhivă Stage de pe Mediul Installation CD
Dezarhivare Fişier Tarball Stage
Important: Dacă utilizaţi x86 şi folosiţi mediul Installer LiveCD, nu veţi avea fişierele stage pe CD. Va trebui să urmaţi instrucţiunile pentru Utilizarea Unei Arhive Stage de pe Internet. |
Fişierele Stage de pe CD se găsesc în directorul /mnt/cdrom/stages. Pentru a urmări o listă cu toate Stage-urile disponibile, folosiţi ls.
Cod 3.1: Afişarea tuturor fişierelor Stage disponibile |
# ls /mnt/cdrom/stages
|
Dacă sistemul va returna o eroare, probabil că trebuie să mount-aţi mai întâi CD-ROM-ul:
Cod 3.2: Mount-area CD-ROM-ului |
# ls /mnt/cdrom/stages ls: /mnt/cdrom/stages: No such file or directory # mount /dev/cdroms/cdrom0 /mnt/cdrom # ls /mnt/cdrom/stages |
Acum mergeţi în directorul în care aţi montat sistemul Gentoo (de obicei în /mnt/gentoo):
Cod 3.3: Shimbarea directorului în /mnt/gentoo |
# cd /mnt/gentoo
|
Acum vom extrage arhiva tar stage aleasă de dumneavoastră. Vom realiza acest lucru cu ajutorul utilitarului tar. Asiguraţi-vă că folosiţi aceleaşi opţiuni (xvjpf)! Din nou, argumentul v este opţional şi nu este suportat de către unele versiuni ale aplicaţiei tar. În următorul exemplu, vom extrage fişierul stage stage3-<subarch>-2006.0.tar.bz2. Asiguraţi-vă că schimbaţi numele fişierului cu cel ales de dumneavoastră.
Cod 3.4: Dezarhivarea fişierului stage |
# tar xvjpf /mnt/cdrom/stages/stage3-<subarch>-2006.0.tar.bz2
|
Acum, că Stage-ul este instalat, continuăm cu Instalarea Portage.
Despachetarea Unei Arhive Snapshot Portage
Acum, trebuie să instalaţi o arhivă snapshot pentru Portage, o colecţie de fişiere ce informează Portage despre titlurile software pe care le puteţi instala, ce profile sunt disponibile, etc.
Descărcarea şi Instalarea Unei Arhive Snapshot
Mergeţi in directorul unde aţi mount-at sistemul dvs. de fişiere (cel mai probabil /mnt/gentoo):
Cod 4.1: Navigarea în directorul de mount al Gentoo |
# cd /mnt/gentoo
|
Rulaţi links (or lynx) şi mergeţi la pagina ce conţine Lista cu server-ele mirror Gentoo. Alegeţi un server mirror apropiat de locaţia dvs., deschideţi directorul snapshots/. De acolo, descărcaţi ultima arhivă snapshot Portage prin selectarea acesteia şi apăsarea D.
Cod 4.2: Răsforirea listei de adrese mirror Gentoo |
# links http://www.gentoo.org/main/en/mirrors.xml
|
Acum, ieşiţi din browser, prin apăsarea Q. Acum, veţi avea o arhivă snapshot Portage, stocată în /mnt/gentoo.
Dacă doriţi să verificaţi integritatea versiunii snapshot descărcate, utilizaţi md5sum şi comparaţi textul afişat cu suma de control MD5 oferită pe serverul mirror.
Cod 4.3: Verificarea integrităţii versiunii snapshot a Portage |
# md5sum -c portage-latest.tar.bz2.md5sum
portage-latest.tar.bz2: OK
|
La următorul pas, vom extrage arhiva snapshot în sistemul nostru de fişiere. Asiguraţi-vă utilizarea corectă a comenzii; ultima opţiune este litera majusculă C nu c
Cod 4.4: Despachetarea arhivei snapshot a Portage |
(Înlocuiţi <data> cu data versiunii snapshot descărcate) # tar xvjf /mnt/gentoo/portage-<data>.tar.bz2 -C /mnt/gentoo/usr |
5.e. Configurarea Opţiunilor de Compilare
Pentru optimizarea Gentoo, puteţi seta unele variabile ce vor determina comportamentul Portage. Toate aceste variabile pot fi setate ca şi variabile de mediu (folosind export), dar acest lucru nu este permanent. Pentru a vă menţine setările, Portage conţine un fişier de configurare /etc/make.conf. Acest fişier îl vom edita acum.
Notă: O listă comentată a tuturor variabilelor, poate fi găsită în /mnt/gentoo/etc/make.conf.example. Pentru o instalare reuşită Gentoo va trebui doar să setaţi aceste variabile menţionae mai sus. |
Deschideţi editorul de text favorit (în acest ghid noi folosim nano) astfel încât să modificăm variabilele de optimizare, pe care le vom explica în continuare.
Cod 5.1: Deschiderea /etc/make.conf |
# nano -w /mnt/gentoo/etc/make.conf
|
Aşa cum probabil aţi observat, fişierul make.conf.example este structurat intr-un mod generic: liniile comentate încep cu "#", iar celelalte definesc variabile folosind sintaxa : VARIABLE="conţinut". Fişierul make.conf utilizează aceeaşi sintaxă. Multe dintre acele variabile sunt discutate in continuare.
Variabila CHOST declară sistemul gazdă ţintă pentru construirea sistemului dvs. Această variabilă ar trebui să conţină deja valoarea corectă. Nu o editaţi deoarece ar putea să vă strice sistemul. În cazul în care variabila CHOST nu vă pare corectă, este posibil să fi descărcat arhiva stage tar greşită.
Variabilele CFLAGS şi CXXFLAGS definesc opţiunile de optimizare pentru compilatorul gcc de C respectiv C++. Deşi, în general, le definim aici, veţi obţine maximul de performanţă dacă optimizaţi flag-urile pentru fiecare program, în parte. Motivul pentru această afirmaţie este că fiecare program este diferit.
În make.conf ar trebui să definiţi opţiunile de optimizare care credeţi că vor face sistemul cât mai rapid în general. Nu puneţi valori experimentale în această variabilă; o optimizare prea mare poate duce la un comportament ciudat al programelor (oprirea funcţionării, sau chiar mai rău, funcţionarea incorectă).
Nu vom explica toate opţiunile de optimizare. Dacă vreţi să le aflaţi pe toate, citiţi Manualul(ele) Online GNU sau gcc pagina info(info gcc -- funcţionează doar pe un sistem Linux funcţional). Fişierul make.conf.example însuşi conţine, de asemenea, multe exemple şi informaţii; nu uitaţi să-l citiţi.
O primă opţiune este indicatorul -march=, care specifică numele arhitecturii ţintă. Opţiunile posibile sunt descrise în fişierul make.conf.example (ca şi comentarii). De exemplu, pentru arhitectura x86 Athlon-XP:
Cod 5.2: Setarea march pentru GCC |
# Utilizatorii AMD64 ce doresc să utilizeze un sistem nativ pe 64 biţi ar trebui să utilizeze -march=k8 # Utilizatorii EM64T ar trebui să utilizeze -march=nocona -march=athlon-xp |
Al doilea este indicatorul -O (care reprezintă majuscula O, nu cifra zero), care specifică clasa de optimizare gcc. Clasele posibile sunt s (pentru optimizarea marimii), 0 (zero - pentru nici o optimizare), 1, 2 sau 3 pentru mai multe optimizări de viteză (fiecare clasă are aceiaşi indicatori ca cea dinainte, plus altele). De exemplu, pentru o optimizare a clasei 2:
Cod 5.3: Setarea O pentru GCC |
-O2 |
O altă setare comună de optimizare este -pipe (utilizează canale pipe în locul fişierelor temporare pentru comunicaţia între diversele etape ale compilării.
Luaţi aminte faptul că utilizarea -fomit-frame-pointer (ce nu păstrează indicatorul frame într-un registru pentru funcţiile ce nu necesită acest lucru) poate avea repercursiuni serioase asupra aplicaţiilor de depanare!
Când definiţi CFLAGS şi CXXFLAGS, ar trebui să combinaţi mai multe opţiuni de optimizare, ca în exemplul următor:
Cod 5.4: Definirea variabilelor CFLAGS şi CXXFLAGS |
CFLAGS="-march=athlon-xp -pipe -O2" # Utilizatorii AMD64 trebuie să folosească march=k8 # Utilizatorii EM64T trebuie să folosească march=nocona CXXFLAGS="${CFLAGS}" # Folosiţi aceleaşi setări pentru ambele variabile |
Cu ajutorul MAKEOPTS definiţi câte compilări paralele vor apărea când instalaţi un pachet. O alegere bună este numărul procesoarelor din sistem plus încă unul, dar această sugestie nu este întotdeauna perfectă.
Cod 5.5: MAKEOPTS pentru un sistem normal, cu un procesor |
MAKEOPTS="-j2" |
Fiţi gata, Pregătiţi-vă, Porniţi!
Actualizaţi fişierul /mnt/gentoo/etc/make.conf, cu preferinţele dumneavoastră şi salvaţi (utilizatorii nano tastează Ctrl-X). Acum sunteţi gata să continuaţi cu Instalarea Sistemului de Bază al Gentoo.
6.a. Utilizarea mediului Chroot
Opţional: Alegerea Mirror-urilor
Pentru a descărca sursele mai rapid, este recomandat să selectaţi un server mirror rapid. Portage va căuta în fişierul dvs. make.conf definiţia variabilei GENTOO_MIRRORS şi va utiliza server-ele mirror afişate acolo. Puteţi naviga în documentul nostru ce conţine lista cu servere mirror şi va căuta un server mirror (sau mai multe) mai apropiate de dvs. (deoarece, în cele mai multe cazuri, acestea sunt şi cele mai rapide), sau puteţi utiliza utilitarul mirrorselect oferit de noi, cu care puteţi printr-o interfaţă prietenoasă, să selectaţi server-ele mirror pe care le doriţi.
Cod 1.1: Utilizarea mirrorselect pentru variabila GENTOO_MIRRORS |
# mirrorselect -i -o >> /mnt/gentoo/etc/make.conf
|
Atenţie: Nu selectaţi nici un server mirror IPv6. Arhivele noastre stage nu suportă IPv6. |
O altă setare importantă este variabila SYNC din make.conf. Această variabilă conţine server-ul rsync pe care doriţi să-l utilizaţi când vă actualizaţi structura Portage (colecţia de fişiere ebuild, script-urile ce conţin toate informaţiile de care Portage are nevoie pentru a descărca şi a instala aplicaţiile). Deşi puteţi introduce manual un server SYNC, mirrorselect vă poate uşura această operaţie:
Cod 1.2: Selectarea unui server mirror rsync utilizând mirrorselect |
# mirrorselect -i -r -o >> /mnt/gentoo/etc/make.conf
|
După rularea mirrorselect este recomandat să verificaţi încă o dată setările din /mnt/gentoo/etc/make.conf !
Precizarea Informaţiilor despre DNS
A rămas un singur lucru de făcut, înainte să putem intra noul mediu şi anume trebuie să copiem informaţiile despre DNS în /etc/resolv.conf. Trebuie să facem asta, pentru a fi siguri că reţeaua funcţionează, chiar şi după ce intrăm în noul mediu. /etc/resolv.conf conţine serverele DNS pentru reţeaua noastră.
Cod 1.3: Copierea informaţiilor despre DNS |
(Opţiunea "-L" ne asigură că nu copiem un link simbolic) # cp -L /etc/resolv.conf /mnt/gentoo/etc/resolv.conf |
Mount-area Sistemelor de Fişiere /proc şi /dev
Mount-aţi sistemul de fişiere /proc în /mnt/gentoo/proc pentru a permite instalării să utilizeze informaţia oferită de kernel, chiar şi în mediul chroot, şi apoi mount-aţi prin legătură sistemul de fişiere /dev.
Cod 1.4: Mount-area /proc şi /dev |
# mount -t proc none /mnt/gentoo/proc # mount -o bind /dev /mnt/gentoo/dev |
Acum, că toate partiţiile sunt iniţializate şi mediul de bază instalat, a venit momentul să intrăm în noul mediu prin acţiunea de chrooting în acesta. Aceasta înseamnă că ne mutăm din mediul în care a decurs instalarea (Installation CD sau alt mediu de instalare), în sistemul instalat (adică în partiţia iniţializată)
Acţiunea de chrooting, se face în trei etape. Mai întâi, vom muta rădăcina, din / (de pe discul de instalare), către /mnt/gentoo (de pe partiţia aleasa pentru instalare), folosind comanda chroot. Apoi, vom creea un nou mediu, folosind comanda env-update, care, în esenţă, creează variabile ale mediului. În final, încărcăm aceste variabile în memorie, folosind comanda source.
Cod 1.5: Chroot în noul mediu |
# chroot /mnt/gentoo /bin/bash # env-update >> Regenerating /etc/ld.so.cache... # source /etc/profile # export PS1="(chroot) $PS1" |
Felicitări! Sunteţi acum în propriul mediu Gentoo Linux. Desigur, suntem departe de a fi terminat, motiv pentru care procesul de instalare mai are câteva secţiuni de parcurs :-)
Actualizarea Structurii Portage
Acum, trebuie să vă actualizaţi structura Portage la ultima versiune. emerge --sync efectuează această acţiune pentru dvs.
Cod 2.1: Actualizarea structurii Portage |
# emerge --sync (Dacă utilizaţi un terminal lent, cum ar fi unele terminale framebuffer sau console seriale, puteţi adăuga opţiunea --quiet pentru a mări viteza acestui proces:) # emerge --sync --quiet |
Dacă vă aflaţi în spatele unui firewall ce blochează traficul rsync, puteţi utiliza emerge-webrsync ce va descărca şi instala o versiune snapshot de portage pentru dvs.
Dacă sunteţi anunţat că o versiune mai nouă a Portage este disponibilă şi că ar trebui să o actualizaţi, puteţi, fără grijă, să ignoraţi acest mesaj. Portage va fi actualizat pentru dumneavoastră, mai târziu, pe parcursul instalării.
Mai întâi, are loc o mică definiţie.
Un profil este un bloc ce stă la baza construirii oricărui sistem Gentoo. Nu numai că specifică valorile implicite pentru CHOST, CFLAGS şi alte variabile importante, dar şi blochează sistemul într-o anumită plajă de versiuni ale pachetelor. Mentenanţa tuturor acestora este asigurată de dezvoltatorii Gentoo.
Anterior, un asemenea profil, abia era atins de către utilizator. În schimb, utilizatorii x86, hppa şi alpha pot alege între profile, unul pentru versiunea de kernel 2.4 şi celălalt pentru versiunea 2.6. Această cerinţă a fost impusă pentru a îmbunătăţi integrarea versiunilor de kernel 2.6. Arhitecturile ppc şi ppc64 au, de asemenea, mai multe profile disponibile. Vom discuta despre acestea, ulterior.
Puteţi vedea ce profil utilizaţi în mod curent, prin execuţia următoarei comenzi:
Cod 2.2: Verificarea profilului de sistem |
# ls -FGg /etc/make.profile
lrwxrwxrwx 1 48 Apr 8 18:51 /etc/make.profile -> ../usr/portage/profiles/default-linux/x86/2006.0/
|
Dacă utilizaţi una din arhitecturile menţionate anterior, profilul implicit vă va oferi un sistem bazat pe Linux 2.6. Acesta este cel implicit recomandat, dar aveţi la dispoziţie opţiunea de a alege un alt profil, de asemenea.
Unii utilizatori pot să dorească instalarea unui sistem bazat pe un profil mai vechi de Linux 2.4. Dacă aveţi un motiv întemeiat pentru acest lucru, atunci ar trebui, mai întâi să verificaţi că un profil suplimentar există. Pe x86 putem face acest lucru cu următoarea comandă:
Cod 2.3: Găsirea existenţei unui profil adiţional |
# ls -d /usr/portage/profiles/default-linux/x86/no-nptl/2.4
/usr/portage/profiles/default-linux/x86/no-nptl/2.4
|
Exemplul anterior indică faptul că un profil suplimentar 2.4 există (spre ex. nu a fost returnată nici o eroare despre lipsa unui fişier sau director). Este recomandat să rămâneţi pe kernel-ul implicit, dar în cazul în care doriţi să comutaţi, puteţi face acest lucru în modul următor:
Cod 2.4: Comutarea la un profil 2.4 |
(Asiguraţi-vă că utilizaţi arhitectura corectă, exemplul de mai jos fiind pentru x86) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/x86/no-nptl/2.4 /etc/make.profile (Afişaţi lista cu fişierele din profilul 2.4) # ls -FGg /etc/make.profile/ total 12 -rw-r--r-- 1 939 Dec 10 14:06 packages -rw-r--r-- 1 347 Dec 3 2004 parent -rw-r--r-- 1 573 Dec 3 2004 virtuals |
Pentru arhitectura ppc, există un număr de profile noi oferite cu 2006.0.
Cod 2.5: Profile PPC |
(Profil PPC generic, pentru toate maşinile PPC) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc32/2006.0 /etc/make.profile (Profil pentru G3) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc32/2006.0/G3 /etc/make.profile (Profil pentru G3 Pegasos) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc32/2006.0/G3/Pegasos/ /etc/make.profile (Profil pentru G4 (Altivec)) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc32/2006.0/G4 /etc/make.profile (Profile pentru G4 Pegasos) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc32/2006.0/G4/Pegasos/ /etc/make.profile |
Pentru arhitectura ppc64, există un număr de profile noi, oferite cu 2005.1.
Cod 2.6: Profile PPC64 |
(Profil PPC64 generic pentru mediu pe 64 de biţi, pentru toate maşinile PPC64) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/64bit-userland /etc/make.profile (Profil PPC64 generic pentru mediu pe 32 de biţi, pentru toate maşinile PPC64) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/32bit-userland /etc/make.profile (Fiecare tip de mediu are subprofile, după cum urmează, unde (userland) se înlocuieşte cu mediul ales de mai sus) (Profil 970 pentru JS20) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/(userland)/970 /etc/make.profile (Profil G5) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/(userland)/970/pmac /etc/make.profile (Profil POWER3) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/(userland)/power3 /etc/make.profile (Profil POWER4) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/(userland)/power4 /etc/make.profile (Profil POWER5) # ln -snf /usr/portage/profiles/default-linux/ppc/ppc64/2006.0/(userland)/power5 /etc/make.profile (Profilul multilib nu este stabil, în această versiune.) |
USE este una dintre cele mai puternice variabile, pe care Gentoo o pune la dispoziţia utilizatorilor. Multe dintre programe pot fi compilate, cu sau fără suport opţional pentru diferite pachete. De exemplu, unele programe pot fi compilate cu suport gtk sau cu suport qt. Altele pot fi compilate cu sau fără suport SSL. Unele programe pot fi chiar compilate cu suport framebuffer (svgalib), în loc de suport X11 (X-server).
Majoritatea distribuţiilor îşi compilează propriile pachete, folosind suport pentru cât mai multe lucruri posibile, crescând astfel dimensiunea programelor şi totodată a timpului de pornire, fără a menţiona enorma cantitate de dependenţe. Folosind Gentoo, puteţi defini cu ce opţiuni să fie compilat un pachet. Aici intră în joc, variabila USE
În cadrul variabilei USE, definiţi cuvinte cheie care sunt folosite în opţiunile compilării. De exemplu, opţiunea ssl va compila suportul pentru ssl, în cadrul programelor care îl suportă. -X va elimina suportul pentru X-server (observaţi semnul minus din faţă). gnome gtk -kde -qt va compila programele cu suport gnome (gtk) dar fără suport kde (şi qt), făcându-vă sistemul, pe deplin optimizat pentru GNOME.
Setările USE implicite se află în fişierele make.defaults din profilul dvs. Veţi putea regăsi fişierele make.defaults în directorul spre care indică /etc/make.profile şi în toate directoarele ascendente. Setarea USE reprezintă suma tuturor setărilor USE din toate fişierele make.defaults. Setările USE implicite, se află în fişierele /etc/make.profile/make.defaults. Ceea ce adăugaţi în /etc/make.conf este calculat în concordanţă cu aceste setări implicite. Dacă adăugaţi ceva setărilor USE, este adăugat listei implicite. Dacă ştergeţi ceva din setările USE (prin scrierea semnului minus în faţa sa), atunci este şters din lista implicită (în cazul în care ar fi fost în listă). Niciodată nu faceţi schimbări în interiorul directorului /etc/make.profile; va fi rescris când actualizaţi Portage!
O descriere completă, a variabilei USE, poate fi găsită în cea de a doua parte a Gentoo Handbook, Indicatori USE. O descriere completă a variabilelor USE existente, poate fi găsită în /usr/portage/profiles/use.desc.
Cod 2.7: Vizualizarea indicatorilor USE existenţi |
# less /usr/portage/profiles/use.desc (Puteţi derula utilizând tastele săgeţi şi să ieşiţi prin apăsarea 'q') |
Drept exemplu, vă prezentăm setările unui sistem bazat pe KDE, cu suport DVD, ALSA şi CD-Recording.
Cod 2.8: Deschidem /etc/make.conf |
# nano -w /etc/make.conf
|
Cod 2.9: Setările USE |
USE="-gtk -gnome qt kde dvd alsa cdr" |
Probabil că veţi utiliza una sau poate două localizări pe sistemul dvs. Până acum, după compilarea glibc un set complet de localizări este creat. Începând de acum, activaţi indicatorul USE userlocales şi specificaţi doar localizările necesare în /etc/locales.build. Această acţiune trebuie efectuată doar în cazul în care cunoaşteţi ce localizări să utilizaţi.
Cod 2.10: Activaţi indicatorul USE userlocales special pentru glibc |
# mkdir -p /etc/portage # echo "sys-libs/glibc userlocales" >> /etc/portage/package.use |
Acum specificaţi ce localizări doriţi să utilizaţi:
Cod 2.11: Deschiderea /etc/locales.build |
# nano -w /etc/locales.build
|
Următoarele localizări sunt un exemplu de a activa atât limba engleză (Statele Unite) cât şi limba germană (Germania) cu formatele de caractere specifice (cum ar fi UTF-8).
Cod 2.12: Specificarea localizărilor dvs. |
en_US/ISO-8859-1 en_US.UTF-8/UTF-8 de_DE/ISO-8859-1 de_DE@euro/ISO-8859-15 |
Acum, continuaţi cu Configurarea Kernel-ului.
Trebuie, mai întâi să setaţi fusul orar, astfel încât sistemul dumneavoastră să ştie unde se află. Uitaţi-vă după fusul orar potrivit în /usr/share/zoneinfo, apoi copiaţi-l ca /etc/localtime. Vă rugăm să evitaţi zonele de fus din /usr/share/zoneinfo/Etc/GMT* deoarece numele acestora nu indică zonele presupuse. Spre exemplu GMT-8 este, de fapt, GMT+8.
Cod 1.1: Setarea informaţiilor referitoare la fusul orar |
# ls /usr/share/zoneinfo (Presupunănd că doriţi să utilizaţi ora Bucureştiului) # cp /usr/share/zoneinfo/Europe/Bucharest /etc/localtime |
Nucleul în jurul căruia sunt construite toate distribuţiile, este kernel-ul Linux. Este nivelul dintre programe şi componentele hardware ale sistemului dumneavoastră. Gentoo pune la dispoziţia utilizatorilor, mai multe surse de kernel. O listă completă alături de descrierea lor, este accesibilă la Ghidul Gentoo pentru Kernel.
Pentru sistemele bazate pe SPARC avem sparc-sources (surse de kernel optimizate pentru utilizatorii SPARC) şi vanilla-sources (sursele implicite de kernel fiind dezvoltate de programatorii kernel-ului linux).
Alegeţi sursele pe care le doriţi şi instalaţi-le folosind emerge.
În următorul exemplu vom instala sparc-sources. Bineînţeles, substituiţi cu alegerea dumneavoastră de surse, acesta fiind doar un exemplu. USE="-doc" este necesar pentru a evita instalarea xorg-x11 sau a altor dependenţe, în acest moment. USE="symlink" nu este necesar pentru o instalare nouă, dar asigură crearea corectă a link-ului simbolic /usr/src/linux.
Cod 2.1: Instalarea unor surse de kernel |
# USE="-doc symlink" emerge sparc-sources
|
Când vă veţi uita în /usr/src ar trebui să vedeţi un symlink numit linux, ce indică spre sursa kernel-ului dvs. În acest caz, sursele de kernel instalate indică către sparc-sources-2.4.31. Versiunea dvs. ar putea fi diferită, deci reţineţi acest aspect.
Cod 2.2: Vizualizare symlink sursă kernel |
# ls -l /usr/src/linux
lrwxrwxrwx 1 root root 12 Oct 13 11:04 /usr/src/linux -> linux-2.4.31-sparc
|
Acum este timpul pentru a configura şi a compila sursa kernel-ului.
Configurarea manuală a kernel-ului este des percepută ca cea mai grea încercare, pe care fiecare user Linux trebuie să o treacă. Nimic mai fals -- după ce veţi configura câteva kernel-uri, nici nu vă veţi mai aminti că a fost greu ;)
Totuşi, un lucru este adevărat: trebuie să vă cunoaşteţi sistemul înainte de a începe configurarea manuală a kernel-ului. Cele mai multe informaţii le puteţi obţine prin instalarea pciutils (emerge pciutils) ce conţine lspci. Acum veţi putea să utilizaţi comanda lspci în interiorul mediului chroot. Puteţi ignora cu încredere orice avertismente pcilib (cum ar fi: pcilib: cannot open /sys/bus/pci/devices) afişate de lspci. Alternativ, puteţi rula lspci dintr-un mediu non-chroot. Rezultatele sunt aceleaşi. De asemenea, puteţi rula lsmod pentru a vizualiza modulele kernel-ului folosit de mediul Installation CD (ar putea să vă formeze o idee despre ce anume să activaţi).
Acum mergeţi în directorul ce conţine sursa kernel-ului şi executaţi make menuconfig. Aceasta va porni un meniu de configurare bazat pe ncurses.
Cod 3.1: Invocarea menuconfig |
# cd /usr/src/linux # make menuconfig |
Veţi fi întâmpinat cu mai multe secţiuni de configurare. Mai întâi vom enumera câteva opţiuni pe care trebuie să le activaţi (altfel Gentoo nu va funcţiona deloc sau nu va funcţiona corect fără anumite trucuri suplimentare).
Mai întâi de toate, activaţi utilizarea codului/driverelor în dezvoltare sau experimentale. Aveţi nevoie de acesta, altfel anumite drivere foarte importante nu vor fi afişate:
Cod 3.2: Selectarea codului/driverelor experimentale |
Code maturity level options ---> [*] Prompt for development and/or incomplete code/drivers |
Acum mergeţi la File Systems şi selectaţi suportul pentru sistemul de fişiere pe care îl folosiţi. Nu le compilaţi ca module, altfel Gentoo nu va putea să mount-eze partiţiile. De asemenea, selectaţi Virtual memory şi proc file system. Dacă utilizaţi un o versiune de kernel 2.4 ar trebui, de asemenea, să selectaţi /dev file system + Automatically mount at boot:
Cod 3.3: Selectarea sistemelor de fişiere necesare |
(În cazul unui kernel 2.4.x) File systems ---> [*] Virtual memory file system support (former shm fs) [*] /proc file system support [*] /dev file system support (EXPERIMENTAL) [*] Automatically mount at boot [ ] /dev/pts file system for Unix98 PTYs (În cazul unui kernel 2.6.x) File systems ---> Pseudo Filesystems ---> [*] /proc file system support [*] Virtual memory file system support (former shm fs) (Selectaţi una sau mai multe dintre opţiunile următoare, după necesităţile sistemului) < > Reiserfs support <*> Ext3 journalling file system support < > JFS filesystem support <*> Second extended fs support < > XFS filesystem support |
Dacă folosiţi PPPoE pentru conectarea la Internet sau dacă folosiţi un modem tip dial-up, va trebui să activaţi următoarele opţiuni în kernel:
Cod 3.4: Selectarea driverelor PPPoE necesare |
(În cazul unui kernel 2.4.x) Network device support ---> <*> PPP (point-to-point protocol) support <*> PPP support for async serial ports <*> PPP support for sync tty ports (În cazul unui kernel 2.6.x) Device Drivers ---> Networking support ---> <*> PPP (point-to-point protocol) support <*> PPP support for async serial ports <*> PPP support for sync tty ports |
Cele două opţiuni de compresie nu vor afecta, dar nu sunt întru totul necesare, la fel ca şi opţiunea PPP over Ethernet, care ar putea fi folosită doar de rp-pppoe, când este configurat sa folosească modul PPPoE.
Dacă o doriţi, nu uitaţi să includeţi suport în kernel pentru placa de reţea.
Acum activaţi suportul corect de magistrală:
Cod 3.5: Acitvarea SBUS/UPA |
Console drivers --->
Frame-buffer support --->
[*] SBUS and UPA framebuffers
[*] Creator/Creator3D support (Numai pentru adaptoarele de slot UPA folosite în multe sisteme Ultra)
[*] CGsix (GX,TurboGX) support (Numai pentru adaptoarele de slot SBUS folosite în multe sisteme SPARCStation)
|
Bineînţeles că doriţi suport pentru OBP:
Cod 3.6: Activarea Suportului OBP |
Misc Linux/SPARC drivers ---> [*] /dev/openprom device support |
Veţi avea nevoie, de asemenea, de suportul specifici SCSI:
Cod 3.7: Activarea suportului specific SCSI |
SCSI support --->
SCSI low-level drivers --->
<*> Sparc ESP Scsi Driver (Numai pentru adaptoarele on-board SPARC ESP SCSI
<*> PTI Qlogic, ISP Driver (Numai pentru contreller-ele SBUS SCSI de la PTI sau QLogic
<*> SYM53C8XX Version 2 SCSI support (Numai pentru adaptoarele on-board Ultra 60 SCSI)
|
Pentru ca placa dumneavoastră de reţea să fie suportată, selectaţi următoarele:
Cod 3.8: Activarea suportului pentru reţea |
Network device support --->
Ethernet (10 or 100Mbit) --->
<*> Sun LANCE support (Numai pentru SPARCStation, sisteme vechi Ultra şi ca opţiune Sbus)
<*> Sun Happy Meal 10/100baseT support (Numai pentru Ultra; suportă de asemenea "qfe" quad-ethernet pe PCI sau Sbus)
<*> DECchip Tulip (dc21x4x) PCI support (Pentru unele maşini Netra, cum ar fi N1)
Ethernet (1000Mbit) --->
<*> Broadcom Tigon3 support (Maşinile moderne Netra, maşinile Sun Fire)
|
Dacă aveţi o maşină cu 4 porturi Ethernet (10/100 or 10/100/1000), ordinea porturilor este diferită de cea utilizată în Solaris. Puteţi utiliza sys-apps/ethtool sau mii-tool pentru a verifica starea legăturii la port.
Când terminaţi de configurat kernel-ul, continuaţi cu Compilare şi Instalare. Totuşi, după ce aţi compilat kernel-ul, verificaţi-i mărimea:
Cod 3.9: Verificarea mărimii kernel-ului |
# ls -lh vmlinux
-rw-r--r-- 1 root root 2.4M Oct 25 14:38 vmlinux
|
Dacă mărimea (necomprimată) este mai mare de 2,5Mb (pentru Sparc32) sau 3,5Mb (pentru Sparc64), reconfiguraţi kernel-ul pănă când se va încadra în aceste limite. O soluţie la aceasta este compilarea majorităţii drivere-lor ca module. Ignorarea acestei condiţii poate duce la un kernel non-bootabil.
Notă: Dacă folosiţi un kernel 2.6.3 sau mai sus, imaginile de kernel sparc64 pot fi de până la 7.5Mb. |
De asemenea, dacă kernel-ul este doar puţin mai mare, puteţi încerca să folosiţi comanda strip:
Cod 3.10: Kernel stripping |
# strip -R .comment -R .note vmlinux
|
Acum, că kernel-ul este configurat, este timpul să îl compilaţi şi să-l instalaţi. Ieşiţi din meniul de configurare şi să începeţi procesul de compilare:
Cod 3.11: Compilarea kernel-ului |
(Pentru kernel 2.4 sparc32) # make dep && make clean vmlinux modules modules_install (Pentru kernel 2.4 sparc64) # make dep && make clean vmlinux image modules modules_install (Pentru kernel 2.6 sparc32) # make && make modules_install (Pentru kernel 2.6 sparc64) # make && make image modules_install |
Când compilarea s-a terminat, copiaţi imaginea de kernel în directorul /boot. Amintiţi-vă să înlocuiţi <kernel-versiune> cu numele şi versiunea kernel-ului dvs.
Cod 3.12: Instalarea kernel-ului |
(Pentru kernel 2.4 sparc32) # cp vmlinux /boot/<kernel-versiune> (Pentru kernel 2.4 sparc64) # cp arch/sparc64/boot/image /boot/<kernel-versiune> (Pentru 2.6 kernel, sparc32) # cp arch/sparc/boot/image /boot/<kernel-versiune> (Pentru kernel 2.6 sparc64) # cp arch/sparc64/boot/image /boot/<kernel-versiune> |
Acum, continuaţi cu Instalarea de Module Separate de Kernel.
7.d. Instalarea de Module Separate de Kernel
Instalarea Modulelor Adiţionale
Va trebui să enumeraţi toate modulele, care vreţi să fie încărcate automat, în /etc/modules.autoload.d/kernel-2.4 (sau kernel-2.6). Puteţi, de asemenea, să adaugaţi extra opţiuni modulelelor dacă doriţi.
Pentru a vizualiza toate modulele disponibile, folosiţi următoarea comandă find. Nu uitaţi să înlocuiţi "<versiune kernel>" cu versiunea efectivă de kernel pe care tocmai aţi compilat-o:
Cod 4.1: Vizualizarea tuturor modulelor disponibile |
# find /lib/modules/<kernel version>/ -type f -iname '*.o' -or -iname '*.ko'
|
De exemplu, pentru a încărca automat modulul 3c59x, editaţi fişierul kernel-2.4 sau kernel-2.6 şi scrieţi numele modulului în el.
Cod 4.2: Editarea /etc/modules.autoload.d/kernel-2.4 |
(Example for 2.4 kernels) # nano -w /etc/modules.autoload.d/kernel-2.4 |
Cod 4.3: /etc/modules.autoload.d/kernel-2.4 or kernel-2.6 |
3c59x |
Continuaţi instalarea cu Configurarea Sistemului.
8.a. Informaţii despre Sistemul de Fişiere
Sub Linux, toate partiţiile folosite de sistem trebuie scrise în /etc/fstab. Fişierul conţine punctele de mount-are a partiţiilor (unde apar în structura sistemului de fişiere), cum trebuie mountate şi cu ce opţiuni speciale (mount-are automată sau nu, dacă user-ii normali pot mounta sau nu partiţia, etc.).
/etc/fstab foloseşte o sintaxă specială. Fiecare linie conţine şase câmpuri, separate de spaţiu/spaţii, taburi, sau o combinaţie între cele două. Fiecare câmp îşi are propria semnificaţie:
Fişierul /etc/fstab implicit prezent în Gentoo nu este un fişier valid, aşadar, porniţi nano (sau editorul favorit) pentru a crea /etc/fstab:
Cod 1.1: Deschiderea /etc/fstab |
# nano -w /etc/fstab
|
Să vedem cum scriem opţiunile pentru partiţia /boot. Acesta este doar un exemplu, astfel, dacă arhitectura folosită nu necesită /boot (cum sunt maşinile PPC de la Apple), nu o copiaţi.
În exemplul nostru implicită pentru x86, /boot este partiţia /dev/hda1, cu ext2 ca sistem de fişiere. Trebuie verificat în timpul procesului de boot, aşadar vom scrie:
Cod 1.2: Un exemplu de linie /boot pentru /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults 1 2 |
Unii utilizatori nu doresc ca partiţia lor /boot să fie mount-ată automat, pentru a imbunătăţi securitatea sistemului. Aceştia trebuie să înlocuiască defaults cu noauto. Aceasta înseamnă că trebuie să mount-aţi manual partiţia de câte ori doriţi să o folosiţi.
Acum, pentru a îmbunătăţi performanţa, cei mai mulţi utilizatori ar trebui să adauge opţiunea noatime, opţiune ce va duce la o mărire a vitezei sistemului, fiindcă timpii de acces nu sunt înregistraţi (în general nu sunt necesari)
Cod 1.3: O linie /boot optimizată din /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2 |
Dacă am continua, am ajunge să avem următoarele trei linii (pentru partiţiile /boot, / şi swap):
Cod 1.4: Trei linii /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2 /dev/hda2 none swap sw 0 0 /dev/hda3 / ext3 noatime 0 1 |
Pentru a încheia, ar trebui adăugată o regulă pentru /proc, tmpfs (obligatoriu) şi pentru CD-ROM (bineînţeles, dacă aveţi alte partiţii sau drive-uri, adăugaţi-le):
Cod 1.5: Un exemplu final pentru /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2 /dev/hda2 none swap sw 0 0 /dev/hda3 / ext3 noatime 0 1 none /proc proc defaults 0 0 none /dev/shm tmpfs nodev,nosuid,noexec 0 0 /dev/cdroms/cdrom0 /mnt/cdrom auto noauto,user 0 0 |
Opţiunea auto face ca mount să ghicească ce sistem de fişiere este folosit (recomandat pentru componente detaşabile, deoarece ele pot avea o varietate de sisteme) iar opţiunea user oferă accesul la CD utilizatorilor non-root.
Acum, folosiţi exemplul de mai sus pentru a crea propriul /etc/fstab. Dacă sunteţi utilizator SPARC, ar trebui să adăugaţi şi linia următoare:
Cod 1.6: Adăugarea unui sistem de fişiere deschis pentru /etc/fstab |
none /proc/openprom openpromfs defaults 0 0 |
Verificaţi de două ori configuraţia /etc/fstab, salvaţi şi ieşiţi pentru a continua.
O decizie ce trebuie făcută de user este numele PC-ului. Aceasta pare a fi uşoară, dar mulţi utilizatori au dificultăţi alegând un nume potrivit pentru PC-ul cu Linux. Pentru a grăbi puţin lucrurile, trebuie să ştiţi că, orice nume alegeţi, acesta poate fi modificat ulterior. Puteţi pur şi simplu să vă numiţi sistemul tux şi domeniul homenetwork.
Folosim acestă denumire în exemplul următor. Mai întâi, setăm numele:
Cod 2.1: Setarea numelui |
# nano -w /etc/conf.d/hostname (Setaţi variabila HOSTNAME pentru numele sistemului) HOSTNAME="tux" |
Apoi, setăm numele domeniului:
Cod 2.2: Setarea numelui domeniului |
# nano -w /etc/conf.d/domainname (Setaţi variabila DNSDOMAIN cu numele domeniului dvs.) DNSDOMAIN="homenetwork" |
Dacă aveţi un domeniu NIS (dacă nu ştiţi ce este acesta, sigur nu utilizaţi aşa ceva), aveţi nevoie să-l definiţi şi pe acesta:
Cod 2.3: Setarea numelui de domeniu NIS |
# nano -w /etc/conf.d/domainname (Setaţi variabila NISDOMAIN cu numele domeniului NIS) NISDOMAIN="my-nisdomain" |
Înainte de a avea acea stare "Hei, am mai făcut asta o dată", trebuie să ştiţi că setările făcute la începutul instalării au fost DOAR pentru instalare. Acum, vom face configurările permanente pentru noul sistem Gentoo.
Notă: Informaţii mai detaliate despre reţea, incluzând subiecte avansate ca sistemele bonding, bridging, reţele VLAN 802.1Q sau reţelistica wireless, sunt incluse în secţiunea despre Configurarea Reţelei în Gentoo. |
Toate setările reţelei sunt ţinute în /etc/conf.d/net. Acesta foloseşte o sintaxă simplă, dar care nu poate fi folosită intuitiv, dacă nu ştiţi să setaţi reţeaua manual. Dar nu vă temeţi, vă vom explica totul. Un exemplu de fişier comentat ce acoperă deverse configuraţii este disponibil în /etc/conf.d/net.example.
DHCP este utilizat implicit şi nu necesită nici o configurare ulterioară.
Dacă trebuie să vă configuraţi conexiunea la reţea, fie pentru că aveţi nevoie să specificaţi anumite opţiuni DHCP sau pentru că nu utilizaţi deloc DHCP, deschideţi /etc/conf.d/net cu editorul vaforit (în acest exemplu este folosit nano ):
Cod 2.4: Deschiderea /etc/conf.d/net pentru editare |
# nano -w /etc/conf.d/net
|
Veţi observa următorul fişier:
Cod 2.5: Fişierul implicit /etc/conf.d/net |
# Această configuraţie goală va utiliza automat DHCP pentru pentru orice script # net.* din /etc/init.d. Pentru a crea o configuraţie mai completă, vă rugăm # să analizaţi fişierul /etc/conf.d/net.example şi să salvaţi configuraţia în # /etc/conf.d/net (acest fişier :]!). |
Pentru a introduce propriile dvs. adrese IP, netmask şi gateway, trebuie să setaţi atât config_eth0 cât şi routes_eth0:
Cod 2.6: Setarea manuală a informaţiilor despre IP pentru eth0 |
config_eth0=( "192.168.0.2 netmask 255.255.255.0 brd 192.168.0.255" ) routes_eth0=( "default gw 192.168.0.1" ) |
Pentru a utiliza DHCP şi a adăuga anumite opţiuni DHCP, definiţi config_eth0 şi dhcp_eth0:
Cod 2.7: Obţinerea unei adrese IP pentru eth0 în mod automat |
config_eth0=( "dhcp" ) dhcp_eth0="nodns nontp nonis" |
Vă rugăm să consultaţi fişierul /etc/conf.d/net.example pentru o listă cu toate opţiunile disponibile.
Dacă aveţi mai multe interfeţe de reţea, repetaţi paşii de mai sus pentru config_eth1, config_eth2, etc.
Salvaţi configuraţia şi ieşiţi pentru a continua.
Pornirea Automată a Reţelei la Boot
Pentru a activa interfeţele de reţea la boot, acestea trebuie adăugate la nivelul de execuţie default. Dacă aveţi interfeţe PCMCIA, ar trebui să săriţi această secţiune, având în vedere că ele sunt pornite de scripturile de iniţializare PCMCIA.
Cod 2.8: Adăugarea net.eth0 la nivelul de execuţie default |
# rc-update add net.eth0 default
|
Dacă aveţi mai multe interfeţe de reţea, trebuie să creaţi scripturi de iniţializare corespunzătoare net.eth1, net.eth2 etc. Puteţi folosi ln pentru acest lucru:
Cod 2.9: Crearea de scripturi de iniţializare suplimentare |
# cd /etc/init.d # ln -s net.eth0 net.eth1 # rc-update add net.eth1 default |
Scrierea Informaţiilor despre Reţea
Trebuie să informaţi Linux-ul despre reţea. Acesta este definită în /etc/hosts şi permite rezolvarea numelor corespondente adreselor IP pentru host-urile ce nu sunt rezolvate de serverul DNS. Trebuie să va definiţi sistemul. De asemenea, aţi putea să definiţi şi alte sisteme din reţeaua dvs. dacă nu doriţi să vă setaţi propriul server intern de DNS.
Cod 2.10: Deschiderea /etc/hosts |
# nano -w /etc/hosts
|
Cod 2.11: Completarea cu informaţii privind reţeaua |
(Aceasta defineşte sistemul curent) 127.0.0.1 tux.homenetwork tux localhost (Definiţi alte sisteme din reţeaua locală. Acestea au nevoie de o adresă IP statică pentru a fi definite în acest mod.) 192.168.0.5 jenny.homenetwork jenny 192.168.0.6 benny.homenetwork benny |
Salvaţi şi ieşiţi din editor pentru a continua.
Dacă nu aveţi PCMCIA, puteţi continua cu Informaţiile despre Sistem. Utilizatorii PCMCIA ar trebui să citească următoarea parte despre PCMCIA.
Opţional: Activarea PCMCIA în scopul Funcţionării
Notă: pcmcia-cs este disponibil doar pentru platformele x86, amd64 şi ppc. |
Utilizatorii PCMCIA ar trebui mai întâi să instaleze pachetul pcmcia-cs. Aceasta îi include şi pe utilizatorii ce vor rula un kernel 2.6 (chiar dacă aceştia nu vor utiliza driver-ele PCMCIA din acest pachet). USE="-X" este necesar pentru a nu instala xorg-x11 în acest moment:
Cod 2.12: Instalarea pcmcia-cs |
# USE="-X" emerge pcmcia-cs
|
După instalarea pcmcia-cs, adăgaţi pcmcia la runlevel-ul default:
Cod 2.13: Adăugarea pcmcia la nivelul de execuţie default |
# rc-update add pcmcia default
|
Mai întâi setăm parola pentru root, tastând:
Cod 3.1: Setarea parolei pentru root |
# passwd
|
Dacă doriţi ca root să poată se efectueze login printr-o consolă serial, adăugaţi tts/0 în /etc/securetty:
Cod 3.2: Adăugarea tts/0 în /etc/securetty |
# echo "tts/0" >> /etc/securetty
|
Gentoo foloseşte /etc/rc.conf pentru configuraţii generale, care afectează tot sistemul. Deschideţi /etc/rc.conf şi savuraţi toate comentariile din acest fişier :)
Cod 3.3: Deschiderea /etc/rc.conf |
# nano -w /etc/rc.conf
|
Când aţi terminat configurarea în fişierul /etc/rc.conf, salvaţi şi ieşiţi.
După cum se poate observa, fişierul are multe comentarii pentru a vă ajuta în setarea corectă a variabilelor de configurare necesare. Vă puteţi configura fonturile pentru consolă, editorul implicit şi managerul de login (ca gdm sau kdm).
Gentoo utilizează /etc/conf.d/keymaps pentru a manipula configurarea tastaturii. Editaţi-l pentru a vă configura tastatura.
Cod 3.4: Deschiderea fişierului /etc/conf.d/keymaps |
# nano -w /etc/conf.d/keymaps
|
Acordaţi mai multă atenţie variabilei KEYMAP. Dacă selectaţi în mod greşit KEYMAP, veţi obţine rezultate ciudate când tastaţi.
Notă: Utilizatorii sistemelor SPARC bazate pe USB şi alte clone SPARC vor avea nevoie probabil să selecteze un tip de dispunere i386 (precum "us") în loc de "sunkeymap". PPC utilizează o dispunere a tastelor de tipul x86 pe majoritatea sistemelor. Utilizatorii ce doresc să poată utiliza tipurile de dispunere ADB la boot, trebuie să activeze semnalele codurilor de taste ADB în kernel-ul lor şi trebuie să seteze un tip de dispunere mac/ppc în /etc/conf.d/keymaps. |
Când aţi terminat configurarea /etc/conf.d/keymaps, salvaţi şi ieşiţi.
Gentoo utilizează /etc/conf.d/clock pentru a seta opţiunile de ceas. Editaţi-l conform nevoilor dvs.
Cod 3.5: Deschiderea fişierului /etc/conf.d/clock |
# nano -w /etc/conf.d/clock
|
Dacă ceasul hardware nu este setat la UTC, trebuie sa adăugaţi CLOCK="local" în acest fişier. Altfel, veţi observa mesaje despre "clock skew" (ceas desincronizat). În plus, Windows presupune că ceasul hardware este setat ca local, deci decă doriţi dualboot ar trebui să setaţi această variabilă corespunzător, altfel vor apărea probleme.
Când aţi terminat configurarea /etc/conf.d/clock, salvaţi şi ieşiţi.
Dacă nu instalaţi Gentoo pe un sistem IBM PPC64, continuaţi cu Instalarea Utilitarelor de Sistem Necesare.
Notă: Următoarea secţiune se aplică platformelor hardware IBM PPC64. |
Dacă rulaţi Gentoo pe un sistem IBM PPC64 şi utilizaţi o consolă virtuală, trebuie să decomentaţi linia corespunzătoare în /etc/inittab pentru ca această consolă virtuală să ruleze un prompt de login.
Cod 3.6: Activarea suportului hvc sau hvsi în /etc/inittab |
hvc0:12345:respawn:/sbin/agetty -L 9600 hvc0 hvsi:12345:respawn:/sbin/agetty -L 19200 hvsi0 |
Ar trebui, de asemenea, să verificaţi existenţa consolei virtuale în /etc/securetty.
Acum, puteţi continua cu Instalarea Utilitarelor de Sistem Necesare.
9.a. Managerul de Fişiere Dispozitiv
Dacă utilizaţi un kernel 2.4 şi instalaţi Gentoo din stage 3, atunci sunt unele setări pe care trebuie să le efectuaţi. Deoarece Gentoo utilizează acum udev în mod implicit şi udev nu este suportat de versiunile 2.4 de kernel, va trebui să utilizaţi devfsd şi să ştergeţi udev.
Cod 1.1: Instalarea devfsd |
(Pentru cei ce utilizează versiunile de kernel 2.4.x în instalarea stage 3) # emerge --unmerge udev # emerge devfsd |
Unele utilitare lipsesc din arhiva stage3 pentru că există mai multe pachete care oferă aceeaşi funcţionalitate. Depinde de dvs., acum, să le alegeţi pe cele care le doriţi instalate.
Primul instrument pentru care trebuie să te decizi, trebuie să asigure facilităţi de logare pentru sistemul tău. Unix si Linux au istorie excelentă în acest domeniu -- dacă doriţi puteţi sa log-aţi tot ce se întâmplă în sistemul dvs. în fişierele log. Aceasta se întâmplă prin system logger.
Gentoo oferă mai multe sisteme de logare dintre care puteţi alege. Printre altele se numără sysklogd, care este un set tradiţional de sisteme de logare, syslog-ng, un sistem avansat de logare metalog care este cel mai configurabil. Mai sunt disponibile şi altele în Portage - numărul nostru de pachete disponibile creşte zilnic.
Dacă doriţi să utilizaţi sysklogd sau syslog-ng, este recomandat să instalaţi şi logrotate, apoi, deoarece aceste sisteme de logare nu oferă nici un mecanism de rotire pentru fişierele log.
Pentru a instala un sistem de log la alegerea dvs., utilizaţi emerge pentru a-l instala şi adăugaţi-l în nivelul de execuţie default utilizând rc-update. Următorul exemplu instalează syslog-ng. Bineînţeles, înlocuiţi cu sistemul dvs. de log:
Cod 2.1: Instalarea unui sistem de log |
# emerge metalog # rc-update add metalog default |
Următorul este cron daemon. Este opţional şi nu este cerut de sistem dar este înţelept să instalaţi unul. Ce este un cron daemon? Un cron daemon execută comenzile programate. Este foarte util dacă aveţi nevoie să executaţi regulat anumite comenzi (de exemplu zilnic, săptămânal sau lunar).
Gentoo oferă trei posibili cron daemons: dcron, fcron şi vixie-cron. Instalarea unuia dintre ei este identică cu instalarea sistemului de logare. Totuşi, dcron şi fcron cer o configurare specială, numită crontab /etc/crontab. Dacă nu ştiţi ce să alegeţi folosiţi vixie-cron.
Noi vă oferim vixie-cron pentru instalările fără reţea. Dacă doriţi altă aplicaţie cron puteţi aştepta şi îl puteţi instala ulterior.
Cod 3.1: Instalare cron daemon |
# emerge vixie-cron # rc-update add vixie-cron default (Numai dacă ai ales dcron sau fcron) # crontab /etc/crontab |
9.d. Opţional: Indexare de Fişiere
Dacă doriţi să vă indexaţi fişierele din sistemul dvs. pentru a le localiza rapid cu ajutorul utilitarului locate, trebuie să instalaţi sys-apps/slocate.
Cod 4.1: Instalarea slocate |
# emerge slocate
|
9.e. Utilitare pentru Sistemul de Fişiere
În funcţie de ce sistem de fişiere folosiţi, trebuie să instalaţi utilitarele necesare sistemului dvs. (pentru a verifica integritatea sistemului de fişiere, a crea unele în plus etc.).
Următorul tabel afişează instrumentele pe care trebuie să le instalaţi dacă folosiţi un anumit tip de sistem de fişiere:
| Sistem de Fişiere | Utilitar | Comanda pentru Instalare |
| XFS | xfsprogs | emerge xfsprogs |
| ReiserFS | reiserfsprogs | emerge reiserfsprogs |
| JFS | jfsutils | emerge jfsutils |
Dacă sunteţi un utilizator EVMS, trebuie să instalaţi, de asemenea, evms:
Cod 5.1: Instalarea utilitarelor EVMS |
# USE="-gtk" emerge evms
|
USE="-gtk" va preveni instalarea dependenţelor. Dacă doriţi să activaţi utilitarele grafice pentru evms, puteţi recompila evms ulterior.
Dacă nu aveţi nevoie de alte utilitare pentru reţea adiţionale (cum ar fi rp-pppoe sau un client dhcp), continuaţi cu Configurarea Bootloader-ului.
Opţional: Instalarea unui Client DHCP
Dacă doriţi ca Gentoo să obţină automat o adresă IP pentru interfeţele de reţea, trebuie să instalaţi dhcpcd (sau orice alt client DHCP) pe sistemul dvs. Dacă nu faceţi acest lucru acum, este posibil să nu vă mai puteţi conecta la internet după instalare!
Cod 6.1: Instalarea dhcpcd |
# emerge dhcpcd
|
Opţional: Instalarea unui Client PPPoE
Dacă aveţi nevoie de rp-pppoe pentru a vă conecta la reţea, trebuie să-l instalaţi.
Cod 6.2: Instalarea rp-pppoe |
# USE="-X" emerge rp-pppoe
|
Opţiunea USE="-X" va inhiba instalarea xorg-x11 ca dependenţă (rp-pppoe conţine utilitare grafice; dacă le doriţi activate, puteţi recompila rp-pppoe ulterior sau vi se va instala xorg-x11, acum -- ce necesită un timp îndelungat de compilare).
Opţional: Utilitarele RAID pentru sistemele IBM
Dacă utilizaţi SCSI RAID pe un sistem bazat pe POWER5, ar trebui să instalaţi pachetul iprutils ce vă va permite să lucraţi cu o matrice de disc RAID, să aflaţi starea discurilor din matrice şi să actualizaţi microcodul, alături de alte funcţionalităţi.
Cod 6.3: Instalarea iprutils |
# emerge iprutils
|
Acum continuaţi cu Configurarea Bootloader-ului.
Acum, că kernel-ul este configurat şi compilat şi fişierele de configurare a sistemului sunt completate corect, este timpul să instalăm un program ce va încărca kernel-ul când porniţi sistemul. Un astfel de program se numeşte bootloader.
10.b. Instalarea Aplicaţiei Bootloader din SPARC: SILO
A sosit timpul să instalăm şi să configurăm SILO, the Sparc Improved boot LOader.
Cod 2.1: Instalarea SILO |
# emerge silo
|
Acum, rulaţi editorul dvs. favorit (noi utilizăm nano ca exemplu) şi creaţi /etc/silo.conf.
Cod 2.2: Crearea /etc/silo.conf |
# nano -w /etc/silo.conf
|
Mai jos găsiţi un exemplu pentru fişierul silo.conf. Este utilizat exemplul de schemă de partiţionare din această carte şi kernel-2.4.31 ca imagine de kernel.
Cod 2.3: Examplu pentru /etc/silo.conf |
partition = 1 # Boot partition (= root partition) root = /dev/sda1 # Partiţia rădăcină timeout = 150 # Va aştepta 15 secunde înainte de a încărca secţiunea implicită image = /boot/kernel-2.4.31 label = linux |
Dacă utilizaţi exemplul silo.conf din Portage, va trebui să comentaţi toate liniile pe care nu le utilizaţi.
Dacă discul fizic pe care dorim să instalăm SILO (ca bootloader) este diferit de discul fizic pe care se află /etc/silo.conf, trebuie să copiaţi /etc/silo.conf pe o partiţie de pe acel disc. Presupunând că /boot este o partiţie separată pe acel disc, copiaţi fişierul de configurare în /boot şi rulaţi /sbin/silo:
Cod 2.4: Doar în cazul în care /boot şi locaţia destinaţie a SILO nu sunt pe acelaşi disc |
# cp /etc/silo.conf /boot # /sbin/silo -C /boot/silo.conf /boot/silo.conf appears to be valid |
Altfel, trebuie doar să rulaţi /sbin/silo:
Cod 2.5: Rulaţi silo |
# /sbin/silo
/etc/silo.conf appears to be valid
|
Acum continuaţi cu Repornirea Sistemului.
Ieşiţi din mediul chroot şi demount-aţi toate partiţiile mount-ate. Apoi tastaţi comanda magică pe care aţi aşteptat-o: reboot.
Cod 3.1: Ieşirea din chroot, demount-area tuturor partiţiilor şi repornirea |
# exit cdimage ~# cd cdimage ~# umount /mnt/gentoo/boot /mnt/gentoo/dev /mnt/gentoo/proc /mnt/gentoo cdimage ~# reboot |
Desigur, nu uitaţi să îndepărtaţi CD-ul boot-abil, altfel CD-ul va boot-a din nou în locul noului sistem Gentoo.
Odată repornită instalarea Gentoo, terminaţi-o cu Finalizarea Instalării Gentoo.
11.a. Administrarea Utilizatorilor de Sistem
Adăugarea Unui Utilizator pentru Întrebuinţarea Zilnică
Utilizând root pe un sistem Unix/Linux este periculos şi trebuie evitat cât mai mult. De aceea se recomandă insistent să adăugaţi un user pentru folosirea zilnică.
Grupurile în care user-ul este membru definesc activităţile pe care le poate efectua user-ul. Următorul tabel afişează un număr de grupuri importante pe care le puteţi utiliza:
| Grup | Descriere |
| audio | pentru a avea acces la dispozitivele audio |
| cdrom | pentru a putea avea acces direct dispozitivele cdrom |
| floppy | pentru a putea avea acces direct dispozitivele floppy |
| games | pentru a putea rula jocuri |
| portage | pentru a putea rula emerge --pretend ca utilizator normal |
| usb | pentru a putea accesa dispozitivele USB |
| plugdev | pentru a putea efectua mount şi utiliza dispozitivele conectabile, cum ar fi camerele digitale şi memoriile USB |
| video | pentru a putea accesa componentele hardware de captură video şi a putea beneficia de accelerare hardware |
| wheel | pentru a putea utiliza su |
De exemplu, pentru a creea un user john care este membru al grupurilor wheel, users şi audio trebuie să efectuaţi login ca root (numai utilizatorii root pot crea user-i) şi să rulaţi useradd:
Cod 1.1: Adăugarea unui user pentru întrebuinţarea zilnică |
Login: root Password: (Parola dvs. pentru root) # useradd -m -G users,wheel,audio -s /bin/bash john # passwd john Password: (Introduceţi parola pentru john) Re-enter password: (Reintroduceţi parola pentru verificare) |
Dacă acest user are nevoie să facă anumite operaţi ca root, se poate utiliza comanda su - pentru a primi privilegii de root, doar temporar. O altă metodă este pachetul sudo care, dacă este configurat bine, este foarte sigur.
Felicitări! Acum aveţi un sistem Gentoo funcţional. Dar ce să faceţi mai departe? Care vă sunt opţiunile actuale? Ce să exploraţi mai întâi? Gentoo oferă utilizatorilor o mulţime de posibilităţi, şi deci o mulţime de caracteristici documentate (şi mai puţin documentate).
Trebuie neapărat să aruncaţi o privire la următoarea parte al Gentoo Handbook, intitulată Lucrul cu Gentoo care explică cum să vă menţineţi aplicaţiile actualizate, cum să instalaţi mai multe aplicaţii, ce sunt indicatorii USE, cum sistemul funcţionează sistemul de Iniţializare Gentoo, etc.
Dacă sunteţi interesat în optimizarea sistemului pentru întrebuinţare ca desktop, sau doriţi să învăţaţi cum să configuraţi sistemul pentru a fi un desktop complet funcţional, consultaţi vastele noaste Resurse de Documentaţie Desktop pentru pentru Gentoo. De asemenea, aţi putea utiliza ghidul pentru localizare pentru a vă face sistemul mai familiar.
Dispunem, de asemenea, de un Manual pentru Securitate în Gentoo ce merită citit.
Pentru o listă completă cu toata documentaţia disponibilă, vizitaţi pagina cu Resursele despre Documentaţie .
Bineînţeles ca sunteţi întotdeauna bine veniţi pe Forumurile Gentoo sau pe numeroasele canale IRC Gentoo.
Mai avem şi numeroase liste de discuţii deschise tuturor utilizatorilor noştri.Informaţia care vă explică cum să vă înscrieţi este conţinută în acea pagină.
Noi vom tace acum, şi vă vom lăsa să vă savuraţi instalarea :)
1.a. Portage vă urează Bun Venit
Portage este probabil inovaţia cea mai notabilă din Gentoo în categoria administrării pachetelor. Fiind foarte flexibil şi conţinând un număr enorm de caracteristici este categorizat de multe ori ca fiind cel mai bun pachet software de administrare disponibil în Linux.
Portage este scris complet în Python şi Bash fiind astfel vizibil pentru utilizatori, amândouă fiind limbaje de scripting.
Majoritatea utilizatorilor vor utiliza Portage prin intermediul utilitarului emerge. Acest capitol nu are ca scop copierea informaţiei disponibile în pagina de manual a emerge. Pentru o consultare completă asupra opţiunilor emerge, vă rugăm să consultaţi pagina de manual:
Cod 1.1: Consultarea paginii de manual a emerge |
$ man emerge
|
Când ne referim la pachete, adesea înseamnă titluri de pachete software care sunt disponibile utilizatorilor Gentoo prin intermediul structurii Portage. Structura Portage este o colecţie de fişiere ebuild, ce conţin toată informaţia necesară pentru ca Portage să administreze aplicaţiile (instalare, căutare, cereri, ...). Aceste fişiere ebuild sunt localizate implicit în /usr/portage.
Oricând interogaţi Portage în a efectueze o acţiune în legătură cu titlurile software, va utiliza fişierele ebuild din sistemul dvs. ca bază. Este, deci, important să vă actualizaţi în mod regulat fişierele ebuild de pe sistemul dvs., pentru ca Portage să cunoască aplicaţiile software noi, actualizările de securitate, etc.
Actualizarea Structurii Portage
Structura Portage este, de obicei, actualizată cu ajutorul rsync, un utilitar pentru transfer de fişiere rapid incremental. Actualizarea este destul de simplă, deoarece comanda emerge oferă o interfaţă pentru rsync:
Cod 2.1: Actualizarea structurii Portage |
# emerge --sync
|
Dacă nu puteţi să efectuaţi rsync din cauza restricţiilor impuse de firewall, puteţi actualiza structura Portage utilizând arhivele snapshot ale structurii Portage generate de către noi zilnic. Utilitarul emerge-webrsync descarcă şi instalează automat ultima arhiva snapshot în sistemul dvs:
Cod 2.2: Rularea emerge-webrsync |
# emerge-webrsync
|
Pentru a căuta prin structura Portage după titluri software, puteţi utiliza capabilităţile de căutare integrate în emerge. Implicit, emerge --search returnează numele pachetelor ale căror titluri corespund (fie integral sau parţial) cu termenul utilizat pentru căutare.
Spre exemplu, pentru a căuta toate pachetele ce conţin "pdf" în nume:
Cod 3.1: Căutarea pachetelor ce conţin pdf |
$ emerge --search pdf
|
Dacă doriţi să căutaţi şi prin descrieri, puteţi utiliza parametrul --searchdesc (sau -S):
Cod 3.2: Cautarea pachetelor în legătură cu pdf |
$ emerge --searchdesc pdf
|
Când veţi analiza ce vi se afişează, veţi observa că vă oferă multă informaţie. Câmpurile sunt marcate clar, deci nu vom intra în amănunt:
Cod 3.3: Exemplu de afişare în cazul 'emerge --search' |
* net-print/cups-pdf
Latest version available: 1.5.2
Latest version installed: [ Not Installed ]
Size of downloaded files: 15 kB
Homepage: http://cip.physik.uni-wuerzburg.de/~vrbehr/cups-pdf/
Description: Provides a virtual printer for CUPS to produce PDF files.
License: GPL-2
|
Odată ce aţi găsit un titlu de software satisfăcător, puteţi să-l instalaţi uşor cu emerge: doar adăugaţi numele pachetului. Spre exemplu, pentru a instala gnumeric:
Cod 3.4: Instalarea gnumeric |
# emerge gnumeric
|
Deoarece multe aplicaţii sunt interdependente, orice încercare de a instala un anumit pachet software poate rezulta în instalarea altor câteva dependenţe, de asemenea. Nu vă faceţi griji, Portage poate manevra dependenţele bine. Dacă doriţi să aflaţi ce ar instala Portage în cazul unui anumit pachet, adăugaţi parametrul --pretend. Spre exemplu:
Cod 3.5: Simularea instalării gnumeric |
# emerge --pretend gnumeric
|
Când îi specificaţi sistemului Portage să instaleze un pachet, va descărca codul sursă necesar de pe internet (dacă este necesar) şi-l va stoca implicit în /usr/portage/distfiles. Apoi, va despacheta, compila şi instala pachetul. Dacă doriţi ca portage doar să descarce sursele fără a le instala, adăugaţi opţiunea --fetchonly comenzii emerge:
Cod 3.6: Descărcarea codului sursă pentru gnumeric |
# emerge --fetchonly gnumeric
|
Găsirea Documentaţiei Pachetelor Instalate
Multe pachete sunt distribuite cu documentaţia proprie. Uneori, indicatorul USE doc determină dacă documentaţia pachetului respectiv va instalată sau nu. Puteţi verifica existenţa unui indicator USE doc utilizând comanda emerge -vp <nume pachet>.
Cod 3.7: Verificarea existenţei unui indicator USE doc |
(alsa-lib este doar un exemplu, bineînţeles.) # emerge -vp alsa-lib [ebuild N ] media-libs/alsa-lib-1.0.9_rc3 +doc -jack 674 kB |
Puteţi activa sau dezactiva indicatorul USE doc, fie global în fişierul /etc/make.conf, fie specific pachetului, în fişierul /etc/portage/package.use file. Capitolul despre Indicatori USE acoperă acest aspect în detaliu.
Odată ce pachetul este instalat, documentaţia acestuia se poate regăsi, de obicei, într-un subdirector denumit în funcţie de pachet, în directorul /usr/share/doc. Puteţi, de asemenea, să afişaţi toate fişierele instalate cu utilitarul equery, ce face parte din pachetul app-portage/gentoolkit.
Cod 3.8: Localizarea documentaţiei unui pachet |
# ls -l /usr/share/doc/alsa-lib-1.0.9_rc3 total 28 -rw-r--r-- 1 root root 669 May 17 21:54 ChangeLog.gz -rw-r--r-- 1 root root 9373 May 17 21:54 COPYING.gz drwxr-xr-x 2 root root 8560 May 17 21:54 html -rw-r--r-- 1 root root 196 May 17 21:54 TODO.gz (Alternativ, utilizaţi equery pentru a localiza fişierele interesante:) # equery files alsa-lib | less media-libs/alsa-lib-1.0.9_rc3 * Contents of media-libs/alsa-lib-1.0.9_rc3: /usr /usr/bin /usr/bin/alsalisp (Output omis) |
Dacă doriţi să ştergeţi un pachet software de pe sistem, utilizaţi emerge --unmerge. Aceasta îi va specifica sistemului Portage să şteargă fişierele instalate de acel pachet din sistemul dvs. exceptând fişierele de configurare ale acelei aplicaţii, dacă au fost modificate după instalare. Omiterea fişierelor de configurare permite continuarea utilizării pachetului dacă mai decideţi vreodată să-l reinstalaţi.
În orice caz, un avertisment mare se aplică: Portage nu va verifica dacă pachetul pe care doriţi să-l îndepărtaţi îi este necesar altui pachet. Vă va avertiza, totuşi, când veţi dori să ştergeţi un pachet important ce vă va afecta funcţionarea sistemului în cazul operaţiei unmerge.
Cod 3.9: Ştergerea gnumeric din sistem |
# emerge --unmerge gnumeric
|
Când ştergeţi un pachet din sistemul dvs., dependenţele acelui pachet care au fost instalate automat când aţi instalat aplicaţia sunt păstrate. Pentru ca Portage să vă localizeze toate dependenţele ce pot fi şterse, utilizaţi funncţionalitatea --depclean a aplicaţiei emerge. Vom trata acest subiect ulterior.
Pentru a vă menţine sistemul în stare perfectă (ca să nu mai menţionăm şi actualizările de securitate) trebuie să vă actualizaţi sistemul regulat. Deoarece sistemul Portage doar verifică fişierele ebuild din structura dvs. Portage, trebuie mai întâi să o actualizaţi pe aceasta. După ce structura Portage este actualizată, puteţi mai întâi să vă actualizaţi sistemul cu emerge --update world. În următorul exemplu vom utiliza, de asemenea, opţiunea --ask ce îi va specifica sistemului Portage să afişeze lista pachetelor ce trebuie actualizate şi vă va cere continuarea:
Cod 3.10: Actualizarea sistemului |
# emerge --update --ask world
|
Portage va căuta, apoi, versiuni noi ale aplicaţiilor instalate. Totuşi, va verifica doar versiunile aplicaţiilor instalate explicit - nu şi dependenţele. Dacă doriţi să actualizaţi fiecare pachet din sistemul dvs., adăugaţi argumentul --deep:
Cod 3.11: Actualizarea întregului sistem |
# emerge --update --deep world
|
Deoarece există şi actualizări de securitate în pachete pe care nu le-aţi instalat explicit în sistemul dvs. (dar sunt indicate ca dependenţe ale altor programe), este recomandat să rulaţi această comandă periodic.
Dacă aţi modificat oricare din indicatorii USE ulterior, va trebui să adăugaţi şi --newuse. Portage va verifica, apoi, dacă modificările necesită instalarea de noi pachete sau recompilarea celor deja existente:
Cod 3.12: Efectuarea unei actualizări complete |
# emerge --update --deep --newuse world
|
Unele pachete din structura Portage, nu au un conţinut real, dar sunt utilizate pentru a instala o colecţie de pachete. Spre exemplu, pachetul kde va instala întreg mediul KDE pe sistemul dvs. prin implicarea unor alte pachete ce au legătură cu KDE ca dependenţe.
Dacă doriţi vreodată să ştergeţi un asemenea pachet din sistem, prin rularea emerge --unmerge pentru pachetul respectiv nu va avea un efect major pentru că dependenţele vor rămâne în sistem.
Portage are funcţionalitatea de a îndepărta dependenţe nerezolvate, de asemenea, dar, pentru că disponibilitatea aplicaţiilor este dependentă dinamic, va trebui întâi să actualizaţi în întregime sistemul, incluzând noile modificări aplicate în urma schimbării indicatorilor USE. Apoi, puteţi rula emerge --depclean pentru a şterge dependenţele nerezolvate. La sfârşit, trebuie să reinstalaţi aplicaţiile ce sunt legate dinamic de aplicaţiile, de acum şterse, dar care nu mai sunt necesare.
Toate acestea se pot efectua cu următoarele trei comenzi:
Cod 3.13: Îndepărtarea dependenţelor nerezolvate |
# emerge --update --deep --newuse world # emerge --depclean # revdep-rebuild |
revdep-rebuild este oferită de pachetul gentoolkit; nu uitaţi să-l instalaţi, mai întâi:
Cod 3.14: Instalarea pachetului gentoolkit |
# emerge gentoolkit
|
1.d. Când Portage Reclamă În Legătura Cu...
SLOT-uri, Virtuale, Categorii, Arhitecturi şi Profile
Aşa cum am afirmat anterior, Portage este extrem de solid şi suportă multe caracteristici neexistente în alte utilitare de administrare a pachetelor. Pentru a înţelege aceasta, vom explica unele aspecte ale sistemului Portage fără a intra prea mult în detaliu.
Cu Portage, mai multe versiuni diferite ale unui singur pachet pot coexista într-un sistem. În timp ce alte distribuţii tind să-şi denumească pachetele conţinând versiunile (cum ar fi freetype şi freetype2), Portage utilizează o terminologie numită SLOT-uri. Un fişier ebuild, defineşte un anumit SLOT pentru versiunea sa. Ebuild-urile cu SLOT-uri diferite pot coexista în acelaşi sistem. Spre exemplu, pachetul freetype are fişiere ebuild ce conţin SLOT="1" şi SLOT="2".
Există, de asemenea, pachete ce oferă aceeaşi funcţionalitate, dar sunt implementate diferit. Spre exemplu, metalogd, sysklogd şi syslog-ng sunt toate aplicaţii de tip logger de sistem. Aplicaţiile ce se bazează pe disponibilitatea unui "logger de sistem" nu pot depinde de, spre exemplu, metalogd, ca aplicaţie de tip "logger de sistem", pentru orice aplicaţie de acest tip reprezintă o soluţie la fel de bună ca altele. Portage permite virtuale: fiecare aplicaţie de tip logger de sistem oferă virtual/syslog pentru ca aplicaţiile să poată depinde de virtual/syslog.
Aplicaţiile software se pot afla în diferite categorii în Portage. Implicit, sistemul dvs. acceptă doar pachete considerate de Portage ca fiind stabile. Cele mai multe titluri software noi, când sunt comise, sunt adăugate în categoria de testare, însemnând că trebuie să se mai efectueze unele teste înainte de a fi marcat ca stabil. Deşi veţi observa fişiere ebuild pentru aceste aplicaţii în structura Portage, sistemul Portage nu le va actualiza până când nu vor fi clasate în categoria stabilă.
Unele aplicaţii sunt disponibile doar pentru puţine arhitecturi. Fie aplicaţia nu rulează pe alte arhitecturi, ori mai trebuie testată, sau dezvoltatorul ce a comis aplicaţia în structura Portage nu poate verifica dacă pachetul funcţionează pe alte arhitecturi diferite.
Fiecare instalare Gentoo aderă la un anumit profil ce conţine, alături de alte informaţii, lista cu pachetele necesare pentru ca sistemul să funcţioneze normal.
Cod 4.1: Avertisment Portage în legătură cu pachetele blocate (cu --pretend) |
[blocks B ] mail-mta/ssmtp (is blocking mail-mta/postfix-2.2.2-r1) |
Cod 4.2: Avertisment Portage în legătură cu pachetele blocate (fără --pretend) |
!!! Error: the mail-mta/postfix package conflicts with another package. !!! both can't be installed on the same system together. !!! Please use 'emerge --pretend' to determine blockers. |
Fişierele ebuild conţin câmpuri speciale ce informează Portage despre dependenţele sale. Există două dependenţe posibile: dependenţe de compilare, declarate în DEPEND şi dependenţe de rulare, declarate în RDEPEND. Când una din aceste dependenţe marchează un pachet sau un virtual ca nefiind compatibil, se va genera un blocaj.
Pentru a repara un blocaj, puteţi alege să nu instalaţi pachetul sau să dezinstalaţi pachetul conflictual, mai întâi. În exemplul dat, puteţi opta să nu instalaţi postfix sau să ştergeţi, mai întâi, ssmtp.
Este, de asemenea, posibil ca două pachete care sunt pe cale să fie instalate să se blocheze unul pe celălalt. În acest caz rar, ar trebui să găsiţi motivul pentru care trebuie instalate amândouă. În cele mai multe cazuri puteţi instala doar unul dintre pachete. Dacă nu, vă rugăm să completaţi un bug la Sistemul de Urmărire a Bug-urilor al Gentoo.
Cod 4.3: Avertisment Portage în legătură cu pachetele mascate |
!!! all ebuilds that could satisfy "bootsplash" have been masked. |
Cod 4.4: Avertisment Portage în legătură cu pachetele mascate - motivul |
!!! possible candidates are: - gnome-base/gnome-2.8.0_pre1 (masked by: ~x86 keyword) - lm-sensors/lm-sensors-2.8.7 (masked by: -sparc keyword) - sys-libs/glibc-2.3.4.20040808 (masked by: -* keyword) - dev-util/cvsd-1.0.2 (masked by: missing keyword) - media-video/ati-gatos-4.3.0 (masked by: package.mask) - sys-libs/glibc-2.3.2-r11 (masked by: profile) |
Când doriţi să instalaţi un pachet care nu este disponibil pentru sistemul dvs., veţi primi această eroare de mascare. Ar trebui să încercaţi instalarea unei alte aplicaţii ce este disponibilă pentru sistemul dvs. sau să aşteptaţi până când pachetul este marcat ca disponibil. Există întotdeauna un motiv pentru care un pachet este mascat:
Cod 4.5: Avertisment Portage despre dependenţe lipsă |
emerge: there are no ebuilds to satisfy ">=sys-devel/gcc-3.4.2-r4". !!! Problem with ebuild sys-devel/gcc-3.4.2-r2 !!! Possibly a DEPEND/*DEPEND problem. |
Aplicaţia pe care încercaţi să o instalaţi depinde de alt pachet care nu este disponibil pentru sistemul dvs. Vă rugăm să verificaţi bugzilla dacă problema este cunoscută şi, dacă nu este, vă rugăm să o raportaţi. Dacă nu utilizaţi structuri mixte, problema nu ar trebui să se întâmple şi, de aceea, reprezintă un bug.
Cod 4.6: Avertisment Portage despre numele ambigue de ebuild-uri |
!!! The short ebuild name "aterm" is ambiguous. Please specify
!!! one of the following fully-qualified ebuild names instead:
dev-libs/aterm
x11-terms/aterm
|
Aplicaţia pe care doriţi să o instalaţi are un nume ce corespunde unui număr mai mare de un pachet. Trebuie să furnizaţi şi numele categoriei, de asemenea. Portage vă va informa de toate descrierile pentru a vă alege.
Cod 4.7: Avertisment Portage despre dependenţele circulare |
!!! Error: circular dependencies: ebuild / net-print/cups-1.1.15-r2 depends on ebuild / app-text/ghostscript-7.05.3-r1 ebuild / app-text/ghostscript-7.05.3-r1 depends on ebuild / net-print/cups-1.1.15-r2 |
Două (sau mai multe) pachete pe care doriţi să le instalaţi depind unele de altele şi, de aceea, nu pot fi instalate. Acesta este, cel mai probabil un bug în structura Portage. Vă rugăm să resincronizaţi după un timp şi să încercaţi din nou. Puteţi încerca, de asemenea, bugzilla pentru a vedea dacă problema este cunoscută şi, dacă nu este, să o raportaţi.
Cod 4.8: Avertisment Portage despre o descărcare eşuată |
!!! Fetch failed for sys-libs/ncurses-5.4-r5, continuing...
(...)
!!! Some fetch errors were encountered. Please see above for details.
|
Portage nu a putut să descarce sursele pentru aplicaţia dată şi va încerca să instaleze celelalte aplicaţii (dacă este cazul). Această eşuare se poate întâmpla datorită unui mirror ce nu s-a sincronizat corect sau din cauză că descrierea ebuild indică spre o locaţie incorectă. Serverul unde sunt localizate sursele poate fi, de asemenea, indisponibil dintr-un motiv oarecare.
Reîncercaţi după o oră pentru a vedea dacă problema încă persistă.
Protecţia Profilului Sistemului
Cod 4.9: Avertisment Portage despre un pachet protejat de profil |
!!! Trying to unmerge package(s) in system profile. 'sys-apps/portage' !!! This could be damaging to your system. |
Aţi cerut să ştergeţi un pachet ce este parte din pachetele de bază ale sistemului dvs. Este listat în profilul dvs. şi necesar şi nu ar trebui, de aceea, să fie şters din sistemul dvs.
Ideeile din spatele indicatorilor USE
Când instalaţi Gentoo (sau orice altă distribuţie, sau chiar sistem de operare din acel punct de vedere) faceţi alegerile în funcţie de mediul în care lucraţi. O serie de setări pentru un server diferă de setul de setări pentru o staţie de lucru. O staţie de lucru destinată jocurilor diferă de o staţie de lucru pentru prelucrări 3D.
Aceasta nu este adevărat numai pentru alegerea pachetelor pe care le doriţi instalate, dar şi ce caracteristici ar trebui să suporte un anumit pachet. Dacă nu aveţi nevoie de OpenGL, de ce să vă obosiţi să instalaţi OpenGL şi suport OpenGL pentru majoritatea pachetelor? Dacă nu doriţi să utilizaţi KDE, v-aţi obosi să vă compilaţi pachetele cu suport KDE dacă acele pachete funcţionează fără probleme şi fără acel suport?
Pentru a ajuta utilizatorii să decidă ce să instaleze/activeze şi ce nu, am dorit ca ei să îşi specifice mediul într-un mod facil. Aceasta obligă utilizatorii să decidă ceea ce doresc cu adevărat şi să faciliteze procesul Portage, sistemul nostru de administrare a pachetelor, în luarea deciziilor utile.
Vă prezentăm indicatorii USE. Un astfel de indicator este un cuvânt cheie ce reprezintă suport şi informaţii despre dependenţe relativ la un anumit concept. Dacă definiţi un anumit indicator USE, Portage va memora faptul ca doriţi suport pentru cuvântul cheie ales. Bineînţeles, aceasta modifică şi informaţia relativă la dependenţe pentru un pachet.
Să aruncăm o privire la un exemplu specific: cuvântul cheie kde. Dacă nu aveţi acest cuvânt cheie în variabila dvs. USE, toate pachetele ce conţin suport opţional pentru KDE vor fi compilate fără suport KDE. Toate pachetele ce au ca dependenţă optională KDE vor fi instalate fără a instala librăriile KDE (ca dependenţă). Dacă aţi definit cuvântul cheie kde, atunci acele pachete vor fi compilate cu suport KDE, şi librăriile KDE vor fi instalate ca dependenţă.
Prin definirea corectă a cuvintelor cheie, veţi obţine un sistem construit specific nevoilor dvs.
Există două tipuri de indicatori USE: indicatori USE globali şi locali.
O listă a indicatorilor USE globali poate fi găsită online sau local în /usr/portage/profiles/use.desc.
O listă locală de indicatori USE este disponibilă în /usr/portage/profiles/use.local.desc.
2.b. Utilizarea indicatorilor USE
Declararea permanentă a indicatorilor USE
Sperăm că sunteţi convinşi de importanţa indicatorilor USE şi vă vom informa cu privire la modul de declarare a indicatorilor USE.
Aşa cum am menţionat anterior, toţi indicatorii USE sunt declaraţi în variabila USE. Pentru a înlesni activitatea utilizatorilor, deja oferim o setare USE implicită. Această setare este o colecţie de indicatori USE care noi credem ca sunt în general folosiţi de către utilizatorii Gentoo. Această setare implicită este definită în fişierele make.defaults din profilul dvs.
Profilul luat în considerare de către sistemul dvs. este indicat de link-ul simbolic /etc/make.profile. Fiecare profil funcţionează peste altul mai larg, rezultatul fiind, deci, suma tuturor profilelor. Cel mai superior profil este profilul base (/usr/portage/profiles/base).
Să aruncăm o privire asupra acestei setări implicite pentru profilul 2004.3:
Cod 2.1: Variabila USE cumulată din make.defaults pentru profilul 2004.3 |
(Acesta este un exemplu şi este posibil să se fi schimbat ulterior)
USE="x86 oss apm arts avi berkdb bitmap-fonts crypt cups encode fortran f77
foomaticdb gdbm gif gpm gtk imlib jpeg kde gnome libg++ libwww mad
mikmod motif mpeg ncurses nls oggvorbis opengl pam pdflib png python qt
quicktime readline sdl spell ssl svga tcpd truetype X xml2 xmms xv zlib"
|
După cum puteţi observa, variabila deja conţine destul de multe cuvinte cheie. Nu alteraţi fişierul make.defaults pentru a ajusta variabila USE în concordanţă cu nevoile dvs.: modificările în acest fişier vor fi suprascrise în momentul actualizării sistemului Portage!
Pentru a schimba această setare implicită, trebuie să adăugaţi sau să eliminaţi cuvinte cheie variabilei USE. Acest lucru se poate efectua global prin definirea variabilei USE în /etc/make.conf. În această variabilă, adăugaţi indicatorii USE adiţionali de care aveţi nevoie, sau eliminaţi indicatorii USE pe care nu-i doriţi. Această ultimă acţiune se efectuează prin prefixarea cuvântului cheie cu semnul minus ("-").
Spre exemplu, pentru a elimina suportul pentru KDE şi QT dar să adăugaţi suportul pentru ldap, următoarea setare USE poate fi definită în /etc/make.conf:
Cod 2.2: Un exemplu de setare USE în /etc/make.conf |
USE="-kde -qt ldap" |
Declararea indicatorilor USE individual pentru pachete
Uneori doriţi să declaraţi un anumit indicator USE pentru una (sau mai multe) aplicaţii, dar nu global pentru tot sistemul. Pentru aceasta, va trebui să creaţi directorul /etc/portage (dacă nu există, deja) şi să editaţi /etc/portage/package.use.
Spre exemplu, dacă nu doriţi ca berkdb suportat global dar îl doriţi pentru mysql, trebuie să adăugaţi:
Cod 2.3: exemplu /etc/portage/package.use |
dev-db/mysql berkdb |
Bineînţeles, Puteţi, de asemenea, să dezactivaţi indicatori USE pentru o anumită aplicaţie. Spre exemplu, dacă nu doriţi suport java în PHP:
Cod 2.4: a doilea exemplu /etc/portage/package.use |
dev-php/php -java |
Declararea temporară a indicatorilor USE
Uneori doriţi să setaţi un anumit indicator USE, doar o singură dată. În locul editării /etc/make.conf de două ori (pentru a seta şi a reseta modificările USE) puteţi doar să declaraţi variabila USE ca variabilă de mediu. Amintiţi-vă că, dacă reinstalaţi sau actualizaţi o aplicaţie (fie explicit sau ca urmare a unei actualizări a sistemului) modificările dvs. se vor pierde!
Ca exemplu, vom elimina temporar java din setarea USE în timpul instalării mozilla.
Cod 2.5: Utilizarea USE ca variabilă de mediu |
# USE="-java" emerge mozilla
|
După ce anumite pachete sunt instalate, unii indicatori USE adiţionali vor fi activaţi automat pentru dvs. dacă nu îi dezactivaţi în mod explicit. Pentru a vizualiza o listă cu pachetele care furnizează indicatori USE, verificaţi /etc/make.profile/use.defaults şi fişierele use.defaults din profilele superioare:
Cod 2.6: Un scurt extras din /etc/make.profile/use.defaults |
gnome gnome-base/gnome gtk x11-libs/gtk+ qt x11-libs/qt kde kde-base/kdebase motif x11-libs/openmotif |
Desigur, există o anume precendenţă asupra cărei setări are prioritate peste setarea USE. Nu doriţi declararea USE="-java" doar pentru a observa că java este definit oricum din cauza unei setări ce are o prioritate mai mare. Precedenţa pentru setarea USE este, ordonată după prioritate (primul are cea mai mică prioritate):
Pentru a vizualiza setarea USE finală aşa cum este interpretată de Portage, rulaţi emerge --info. Aceasta va afişa toate variabilele relevante (incluzând variabila USE) cu conţinutul utilizat de Portage.
Cod 2.7: Rularea emerge --info |
# emerge --info
|
Adaptarea Întregului Sistem la Noii Indicatori USE
Dacă aţi modificat indicatorii USE şi doriţi să vă actualizaţi întregul sistem în scopul de a utiliza noii indicatori USE, utilizaţi opţiunea --newuse pentru emerge:
Cod 2.8: Recompilarea întregului sistem |
# emerge --update --deep --newuse world
|
Apoi, rulaţi proprietarea depclean a Portage pentru a îndepărta dependenţele condiţionale ce au fost compilate pe sistemul "vechi" dar au fost scoase din uz de către noii indicatori USE.
Atenţie: Rularea emerge --depclean este o operaţie riscantă şi ar trebui să fie efectuată cu grijă. Verificaţi de cel puţin două ori listă afişată de pachete "vechi" pentru a vă asigura că nu vor fi şterse pachete necesare. În următorul exemplu vom adăuga parametrul -p pentru ca depclean doar să afişeze lista de pachete fără a le şterge. |
Cod 2.9: Ştergerea pachetelor vechi |
# emerge -p --depclean
|
Când operaţia depclean s-a terminat, rulaţi revdep-rebuild pentru a reconstrui aplicaţiile care sunt legate dinamic de obiectele partajate din pachetele şterse. revdep-rebuild este o componentă a pachetului gentoolkit; nu uitaţi să-l instalaţi, mai întâi.
Cod 2.10: Rularea revdep-rebuild |
# revdep-rebuild
|
Când totul s-a terminat, sistemul dvs. va utiliza noile setări ale indicatorilor USE.
2.c. Indicatori USE specifice pachetelor
Vizualizarea indicatorilor USE disponibili
Să luăm ca exemplu mozilla: ce indicatori USE utilizează? Pentru a afla, utilizăm emerge cu opţiunile --pretend şi --verbose:
Cod 3.1: Vizualizarea indicatorilor USE utilizaţi |
# emerge --pretend --verbose mozilla
These are the packages that I would merge, in order:
Calculating dependencies ...done!
[ebuild R ] www-client/mozilla-1.7.12-r2 USE="crypt gnome java mozsvg ssl
truetype xprint -debug -ipv6 -ldap -mozcalendar -mozdevelop -moznocompose
-moznoirc -moznomail -moznoxft -postgres -xinerama" 0 kB
|
emerge nu este singurul utilitar pentru această acţiune. De fapt, avem un utilitar dedicat informaţiilor despre pachete numit equery ce se află în pachetul gentoolkit. Mai întâi instalaţi gentoolkit:
Cod 3.2: Instalarea gentoolkit |
# emerge gentoolkit
|
Acum, rulaţi equery cu argumentul uses pentru a vizualiza indicatorii USE ai unui pachet anume. Spre exemplu, pentru pachetul gnumeric:
Cod 3.3: Folosirea equery pentru a vizualiza indicatorii USE utilizaţi |
# equery uses gnumeric [ Colour Code : set unset ] [ Legend : (U) Col 1 - Current USE flags ] [ : (I) Col 2 - Installed With USE flags ] U I [ Found these USE variables in : app-office/gnumeric-1.2.0 ] - - libgda : Adds GNU Data Access (CORBA wrapper) support for gnumeric - - gnomedb : unknown + + python : Adds support/bindings for the Python language + + bonobo : Adds support for gnome-base/bonobo (Gnome CORBA interfaces) |
Portage are unele caracteristici în plus ce transformă experienţa dvs. Gentoo într-una şi mai bună. Multe din aceste caracteristici se bazează pe anumite utilitare ce ajută la îmbunătăţirea performanţei, stabilitatea, securitatea, ...
Pentru a dezactiva anumite caracteristici ale Portage, trebuie să editaţi variabila FEATURES din /etc/make.conf, ce conţine unele cuvinte cheie cu caracteristici separate de spaţii goale. În unele cazuri, va trebui, de asemenea, să instalaţi utilitarul adiţional pe care se bazează respectiva caracteristică.
Nu toate caracteristicile Portage suportate sunt explicate aici. Pentru informaţii mai detaliate, vă rugăm să consultaţi pagina de manual make.conf:
Cod 1.1: Consultarea paginii de manual make.conf |
$ man make.conf
|
Pentru a afla ce caracteristici sunt setate implicit prin intermediul FEATURES, rulaţi emerge --info şi căutaţi definiţia variabilei FEATURES sau utilizaţi grep:
Cod 1.2: Afişarea caracteristicilor deja setate în FEATURES |
$ emerge --info | grep FEATURES
|
distcc este un program pentru distribuirea compilărilor peste mai multe, nu neapărat identice, maşini din reţea. Clientul distcc trimite toată informaţia necesară serverelor distcc disponibile (ce rulează distccd) pentru a compila bucăţi din codul sursă pentru client. Rezultatul net este un timp de compilare mai rapid.
Puteţi afla mai multe informaţii despre distcc (şi cum să îl utilizaţi cu Gentoo) în Documentaţia Gentoo pentru Distcc.
Distcc conţine o aplicaţie grafică pentru monitorizarea sarcinilor trimise de sistemul dvs. în vederea compilării. Dacă utilizaţi Gnome, atunci adăugaţi 'gnome' în variabila dvs. USE. Totuşi, dacă nu utilizaţi Gnome şi doriţi în continuare să rulaţi aplicaţia de monitorizare, adăugaţi 'gtk' variabilei dvs. USE.
Cod 2.1: Instalarea distcc |
# emerge distcc
|
Activarea Suportului în Portage
Adăugaţi distcc variabilei FEATURES din /etc/make.conf. Apoi, editaţi variabila MAKEOPTS după preferinţe. O soluţie bună este să completaţi "-jX", unde X este numărul de procesoare ce rulează distccd (incluzând maşina curentă) plus unu, dar este posibil să obţineţi rezultate mai bune cu alte numere.
Acum, rulaţi distcc-config şi introduceţi lista de servere distcc disponibile. Pentru un exemplu simplu, vom presupune că serverele DistCC sunt 192.168.1.102 (maşina curentă), 192.168.1.103 şi 192.168.1.104 (două maşini "la distanţă"):
Cod 2.2: Configurarea distcc pentru utilizarea a trei servere distcc |
# distcc-config --set-hosts "192.168.1.102 192.168.1.103 192.168.1.104"
|
Nu uitaţi să rulaţi aplicaţia daemon distccd, de asemenea:
Cod 2.3: Pornirea aplicaţiilor daemon distccd |
# rc-update add distccd default # /etc/init.d/distccd start |
3.c. Utilizarea unui Cache pentru Compilare
ccache este o aplicaţie de cache pentru compilare. Când compilaţi un program, acesta va salva în cache rezultatele intermediare astfel încât, de câte ori recompilaţi acelaşi program, timpul de compilare este redus foarte mult. În cazurile comune de compilare, aceasta poate avea ca rezultat timpi de 5 până la 10 ori mai reduşi.
Dacă sunteţi interesat în detalii despre ccache, vă rugăm să vizitaţi pagina oficială ccache.
Pentru a instala ccache, rulaţi emerge ccache:
Cod 3.1: Instalarea ccache |
# emerge ccache
|
Activarea Suportului în Portage
Deschideţi /etc/make.conf şi adăugaţi ccache în variabila FEATURES. Apoi, adăugaţi o nouă variabilă numită CCACHE_SIZE şi setaţi-o cu valoarea "2G":
Cod 3.2: Editarea CCACHE_SIZE în /etc/make.conf |
CCACHE_SIZE="2G" |
Pentru a verifica dacă ccache funcţionează, interogaţi ccache în scopul afişării statisticilor proprii. Deoarece Portage utilizează un director diferit, trebuie să setaţi, de asemenea, variabila CCACHE_DIR.
Cod 3.3: Vizualizarea statisticilor ccache |
# CCACHE_DIR="/var/tmp/ccache" ccache -s
|
Locaţia /var/tmp/ccache este locaţia implicită pentru ccache a Portage; dacă doriţi să modificaţi această setare, trebuie să setaţi variabila CCACHE_DIR în /etc/make.conf.
În schimb, dacă aţi dori să rulaţi ccache, acesta ar utiliza locaţia implicită ${HOME}/.ccache, acesta fiind motivul pentru care a trebuit să setaţi variabila CCACHE_DIR când aţi interogat ccache (din Portage) pentru statistici.
Utilizarea ccache pentru Compilarea C în afara Portage
Dacă doriţi să utilizaţi ccache pentru compilări în afara Portage, adăugaţi /usr/lib/ccache/bin la începutul variabilei PATH (înainte de /usr/bin). Aceasta poate fi obţinută prin editarea fişierului /etc/env.d/00basic, ce este primul fişier de mediu ce defineşte variabila PATH.
Cod 3.4: Editarea /etc/env.d/00basic |
PATH="/usr/lib/ccache/bin:/opt/bin"
|
3.d. Suportul pentru Pachete Binare
Crearea Pachetelor Precompilate
Portage suportă instalarea de pachete precompilate. Deşi Gentoo însăşi nu oferă pachete precompilate (cu excepţia versiunilor snapshot de GRP), Portage poate fi configurat pentru a face uz de prezenţa pachetelor precompilate.
Pentru a crea un pachet precompilat, puteţi utiliza quickpkg dacă pachetul este deja instalat în sistemul dvs, sau emerge cu opţiunile --buildpkg sau --buildpkgonly.
Dacă doriţi ca Portage să creeze pachete precompilate pentru fiecare pachet pe care doriţi să-l instalaţi, adăugaţi buildpkg ca valoare pentru variabila FEATURES.
Mai mult suport pentru crearea de pachete precompilate poate fi obţinut cu catalyst. Pentru mai multe informaţii despre catalyst, citiţi Manualul de Referinţă Catalyst şi Întrebări Frecvente despre Catalyst.
Instalarea Pachetelor Precompilate
Deşi Gentoo nu oferă, puteţi crea un repozitoriu central unde să stocaţi pachetele precompilate. Dacă doriţi să utilizaţi acest repozitoriu, trebuie să configuraţi Portage să îl utilizeze prin setarea variabilei PORTAGE_BINHOST cu valoarea indicând spre acesta. Spre exemplu, dacă pachetele precompilate sunt pe ftp://buildhost/gentoo:
Cod 4.1: Setarea PORTAGE_BINHOST în /etc/make.conf |
PORTAGE_BINHOST="ftp://buildhost/gentoo" |
Când doriţi să instalaţi un pachet precompilat, adăugaţi opţiunea --getbinpkg comenzii emerge împreună cu opţiunea --usepkg. Prima opţiune îi specifică aplicaţiei emerge să descarce pachetul precompilat de pe serverul definit anterior în timp ce a doua opţiune îi specifică să încerce să instaleze pachetul precompilat mai întâi, înainte de a descărca sursele şi a le compila.
Spre exemplu, pentru a instala gnumeric cu pachete precompilate:
Cod 4.2: Instalarea pachetului precompilat gnumeric |
# emerge --usepkg --getbinpkg gnumeric
|
Mai multe informaţii despre opţiunile emerge legate de pachete, pot fi găsite în pagina de manual pentru emerge:
Cod 4.3: Consultarea paginii de manual pentru emerge |
$ man emerge
|
La procesul de boot al sistemului, veţi observa mult text defilând. Dacă acordaţi o mică atenţie, veţi observa că acest text este acelaşi de fiecare dată când reporniţi sistemul. Secvenţa tuturor acestor acţiuni este denumită secvenţa de boot şi este (mai mult sau mai puţin) definită static.
Mai întâi, aplicaţia boot loader va încărca imaginea de kernel, definită în configurarea acesteia, în memorie după ce-i specifică CPU-ului să ruleze kernel-ul. Când kernel-ul este încărcat şi rulează, acesta iniţializează toate structurile şi sarcinile specifice kernel-ului şi rulează procesul init.
Apoi, acest proces se asigură că toate sistemele de fişiere (definite în /etc/fstab) sunt mount-ate şi gata de utilizare. Apoi, execută unele script-uri localizate în /etc/init.d, care vor porni serviciile necesare pentru a avea un sistem ce a trecut cu succes procesului de boot.
În final, când toate script-urile sunt executate, init activează terminalele (în majoritatea cazurilor doar consolele virtuale ce se ascund în spatele combinaţiilor Alt-F1, Alt-F2, etc.) ataşându-le un proces special numit agetty. Acest proces va asigura procesul de login prin intermediul acestor terminale prin rularea login.
Acum, init nu doar execută script-urile din /etc/init.d în mod aleator. Mai mult, nu rulează toate script-urile din /etc/init.d, ci doar script-urile care îi sunt specificate spre execuţie. El decide ce script-uri sa execute prin analizarea /etc/runlevels.
Mai întâi, init rulează script-urile din /etc/init.d ce au link-uri simbolice în /etc/runlevels/boot. De obicei, va rula script-urile în ordine alfabetică, dar unele script-uri conţin informaţii despre dependenţe, specificând sistemului că un alt script trebuie rulat înainte ca ele să fie pornite.
Când sunt executate toate script-urile ce deţin referinţe în /etc/runlevels/boot, init va continua să ruleze script-uri ce au link-uri simbolice spre ele în /etc/runlevels/default. Din nou, va utiliza ordinea alfabetică pentru a decide ce script să ruleze mai întâi, doar dacă un script conţine o informaţie despre dependenţe, caz în care ordinea este schimbată pentru a oferi o secvenţă de pornire validă.
Bineînţeles, init nu decide totul singur. El necesită un fişier de configurare ce specifică ce acţiuni trebuie să întreprindă. Acest fişier de configurare este /etc/inittab.
Dacă vă amintiţi secvenţa de boot ce tocmai am descris-o, vă veţi aminti că prima acţiune a init este mount-area tuturor sistemelor de fişiere. Acest lucru este definit în următoarea linie din /etc/inittab:
Cod 1.1: Linia de iniţializare a sistemului din /etc/inittab |
si::sysinit:/sbin/rc sysinit |
Această linie îi specifică aplicaţiei init faptul că trebuie să ruleze /sbin/rc sysinit pentru a iniţializa sistemul. Script-ul /sbin/rc are ca scop iniţializarea sistemului, deci aţi putea afirma că init nu execută prea multe acţiuni -- el delegă sarcina de iniţializare a sistemului altui proces.
Apoi, init execută toate script-urile ce au conţinute link-uri simbolice în /etc/runlevels/boot. Această acţiune este definită de următoare linie:
Cod 1.2: Iniţializarea sistemului, continuată |
rc::bootwait:/sbin/rc boot |
Din nou, script-ul rc execută sarcinile necesare. Notaţi că opţiunea transferată lui rc (boot) este aceeaşi ca subdirectorul din /etc/runlevels ce este utilizat.
Acum, init îşi verifică fişierul de configurare pentru a analiza ce nivel de execuţie să ruleze. Pentru a decide această acţiune, citeşte următoarea linie din /etc/inittab:
Cod 1.3: Linia initdefault |
id:3:initdefault: |
În acest caz (pentru care majoritatea utilizatorilor Gentoo îl vor folosi), identificatorul nivelului de execuţie este 3. Utilizând această informaţie, init verifică ceea ce trebuie să ruleze pentru a porni nivelul de execuţie 3:
Cod 1.4: Definiţiile nivelului de execuţie |
l0:0:wait:/sbin/rc shutdown l1:S1:wait:/sbin/rc single l2:2:wait:/sbin/rc nonetwork l3:3:wait:/sbin/rc default l4:4:wait:/sbin/rc default l5:5:wait:/sbin/rc default l6:6:wait:/sbin/rc reboot |
Linia ce defineşte nivelul 3, din nou, utilizează script-ul rc pentru a porni serviciile (acum cu argumentul default). Din nou, notaţi că argumentul lui rc este acelaşi ca subdirectorul din /etc/runlevels.
Când rc este terminat, init decide ce console virtuale să activeze şi ce comenzi trebuie rulate pentru fiecare consolă:
Cod 1.5: Definirea consolelor virtuale |
c1:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty1 linux c2:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty2 linux c3:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty3 linux c4:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty4 linux c5:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty5 linux c6:12345:respawn:/sbin/agetty 38400 tty6 linux |
Aţi observat că init utilizează o schemă de numerotare pentru a decide ce nivel de execuţie trebuie să activeze. Un nivel de execuţie este un stadiu în care sistemul rulează şi conţine o colecţie de script-uri (scripturi de nivele de execuţie sau initscipt-uri) ce trebuie executate când intraţi în sau ieşiţi dintr-un nivel de execuţie.
În Gentoo, există şapte nivele de execuţie: trei nivele de execuţie interne, şi patru nivele de execuţie definite de utilizatori. Nivelele interne sunt denumite sysinit, shutdown şi reboot şi execută acelaşi lucru ca numele lor: iniţializarea sistemului, oprirea sistemului, repornirea sistemului.
Nivelele de execuţie definite de utilizator sunt cele ce sunt localizate în subdirectorul /etc/runlevels: boot, default, nonetwork şi single. Nivelul de execuţie boot rulează toate serviciile necesare sistemului utilizate de toate celelalte nivele de execuţie. Cele trei nivele de execuţie diferă prin serviciile care le pornesc: default este pentru utilizarea zilnică, nonetwork este utilizat în cazul în care nu este necesară conectivitatea reţelei şi single este utilizat când se repară sistemul.
Utilizarea Script-urilor de Iniţializare
Script-urile pe care procesul rc le porneşte sunt denumite script-uri de iniţializare. Fiecare script în /etc/init.d poate fi executat cu argumentele start, stop, restart, pause, zap, status, ineed, iuse, needsme, usesme sau broken.
Pentru a porni, opri sau reporni un serviciu (şi toate serviciile dependente), trebuie utilizaţi parametrii start, stop şi restart:
Cod 1.6: Pornirea Postfix |
# /etc/init.d/postfix start
|
Notă: Doar serviciile ce necesită serviciul dat prin declaraţia need sunt oprite sau repornite. Alte servicii dependente (cele care depind prin declaraţia use de serviciu dar nu îl necesită) nu sunt afectate. |
Dacă doriţi să opriţi un serviciu, dar nu şi serviciile ce depind de el, puteţi utiliza argumentul pause:
Cod 1.7: Oprirea Postfix dar păstrarea serviciilor dependente pornite |
# /etc/init.d/postfix pause
|
Dacă doriţi să analizaţi în ce stadiu se află un serviciu (în starea started, stopped, paused, ...) puteţi utiliza argumentul status:
Cod 1.8: Informaţia despre starea serviciului postfix |
# /etc/init.d/postfix status
|
Dacă informaţia de stare precizează că serviciul rulează, dar ştiţi sigur că nu rulează, puteţi reseta informaţia de stare ca "stopped" cu argumentul zap:
Cod 1.9: Resetarea informaţiei de stare pentru postfix |
# /etc/init.d/postfix zap
|
Pentru a interoga în scopul vizualizării dependenţelor unui serviciu, puteţi utiliza iuse sau ineed. Cu ineed puteţi vizualiza serviciile ce chiar sunt necesare pentru funcţionarea corectă a serviciului. Pe de altă parte iuse afişează serviciile ce pot fi folosite de serviciu, dar nu sunt necesare pentru funcţionarea corectă.
Cod 1.10: Interogarea în scopul obţinerii unei liste de servicii de care depinde Postfix |
# /etc/init.d/postfix ineed
|
În mod similar, puteţi interoga în scopul obţinerii serviciilor ce necesită serviciul (needsme) sau îl pot utiliza (usesme):
Cod 1.11: Interogarea în scopul vizualizării unei liste a tuturor serviciilor ce necesită Postfix |
# /etc/init.d/postfix needsme
|
În final, puteţi interoga în scopul vizualizării dependenţelor lipsă a unui serviciu:
Cod 1.12: Interogarea în scopul obţinerii lista dependenţelor lipsă pentru Postfix |
# /etc/init.d/postfix broken
|
Sistemul de iniţializare Gentoo utilizează o structură de dependenţe pentru a decide ce servicii trebuie să fie pornite mai întâi. Cum, aceasta este o sarcină plictisitoare pentru care nu am dori ca utilizatorii noştri să o seteze manual, am creat utilitare ce facilitează administrarea nivelelor de execuţie şi script-urilor de iniţializare.
Cu ajutorul rc-update puteţi adăuga şi scoate script-uri de iniţializare pentru un nivel de execuţie. Utilitarul rc-update va interoga automat script-ul depscan.sh pentru a reconstrui structura de dependenţe.
Adăugarea şi Ştergerea de Servicii
Deja aţi adăugat script-uri de iniţializare nivelului de execuţie "default" în timpul instalării Gentoo. La acea vreme, probabil că nu înţelegeaţi ce reprezintă "default", dar acum ar trebui. Script-ul rc-update necesită un al doilea argument ce defineşte acţiunea: add (adăugare), del (ştergere) sau show (vizualizare).
Pentru a adăuga sau a şterge un script de iniţializare, trebuie doar să pasaţi argumentul add sau del, urmat de script-ul de iniţializare şi de nivelul de execuţie. Spre exemplu:
Cod 2.1: Ştergerea Postfix din nivelul de execuţie default |
# rc-update del postfix default
|
Comanda rc-update show va afişa toate script-urile de iniţializare şi în ce nivele de execuţie vor fi rulate:
Cod 2.2: Receiving init script information |
# rc-update show
|
De ce Nevoia pentru Configurări Suplimentare?
Script-urile de iniţializare pot fi destul de complexe. De aceea, nu este de dorit ca utilizatorii să editeze script-ul de iniţializare direct, deoarece ar fi mai expus spre erori. Este, cu toate acestea, important să puteţi să configuraţi un asemenea serviciu. Spre exemplu, aţi putea adăuga mai multe opţiuni serviciului în sine.
Un al doilea motiv pentru a avea această configuraţie separat script-ului de iniţializare este să poată actualiza script-urile de iniţializare fără să aibă grija faptului că modificările în configuraţia dvs. vor fi refăcute.
Gentoo oferă o cale uşoară de a configura un asemenea serviciu: fiecare script de iniţializare ce poate fi configurat are un fişier în /etc/conf.d. Spre exemplu, script-ul de iniţializare apache2 (denumit /etc/init.d/apache2) are un fişier de configurare denumit /etc/conf.d/apache2, ce poate conţine opţiunile ce doriţi să le pasaţi aplicaţiei server Apache 2 în momentul în care este pornit:
Cod 3.1: Variabilă definită în /etc/conf.d/apache2 |
APACHE2_OPTS="-D PHP4" |
Un asemenea fişier de configurare conţine variabile şi numai variabile (exact ca în cazul /etc/make.conf), facilitând configurarea serviciilor. De asemenea, permite oferirea unor informaţii mai detaliate în despre variabile (sub forma comentariilor).
4.d. Scrierea de Script-uri de Iniţializare
Nu, scrierea unui script de iniţializare nu este, de obicei, necesară, deoarece Gentoo oferă script-uri de iniţializare gata-de-utilizare pentru toate serviciile oferite. În orice caz, puteţi avea instalat un serviciu fără a fi utilizat Portage, caz în care veţi dori să creaţi un script de iniţializare.
Nu utilizaţi un script de iniţializare oferit de un serviciu dacă nu este scris explicit pentru Gentoo: Script-urile de iniţializare din Gentoo nu sunt compatibile cu script-urile de iniţializare din alte distribuţii!
Schema de bază pentru un script de iniţializare poate fi vizualizată mai jos.
Cod 4.1: Schema de bază pentru un script de iniţializare |
#!/sbin/runscript
depend() {
(Informaţia despre dependenţe)
}
start() {
(Comenzi necesare pentru a porni serviciul)
}
stop() {
(Comenzi necesare pentru a opri serviciul)
}
restart() {
(Comenzi necesare pentru a reporni serviciul)
}
|
Orice script de iniţializare necesită definirea funcţiei start. Toate celelalte secţiuni sunt opţionale.
Există două dependenţe ce le puteţi defini: use şi need. Aşa cum am menţionat anterior, dependenţa need este mai strictă decât dependenţa use. Urmărind acest tip de dependenţă puteţi manipula serviciul de care depindeţi, sau dependenţa virtuală.
O dependenţă virtuală este o dependenţă oferită de un serviciu, dar nu este oferită doar de acel serviciu. Script-ul dvs. de iniţializare poate depinde de o aplicaţie de tip logger de sistem, dar sunt multe aplicaţii de acest tip disponibile (metalogd, syslog-ng, sysklogd, ...). Cum, nu puteţi depinde de fiecare din acestea prin declaraţia need (nici un sistem nu are toate aplicaţiile de tip logger de sistem instalate si rulând), ne asigurăm că toate aceste servicii oferă prin declaraţia provide o dependenţă virtuală.
Să aruncăm o privire asupra informaţiilor despre dependenţe pentru serviciul postfix.
Cod 4.2: Informaţia despre dependenţe pentru Postfix |
depend() {
need net
use logger dns
provide mta
}
|
După cum observaţi, serviciul postfix:
În unele cazuri, nu veţi dori să cereţi rularea unui serviciu, dar veţi dori ca serviciul dvs. să fie pornit înaintea altui serviciu, prin declararea before (sau înaintea, prin declararea after) doar dacă este disponibil în sistem (notaţi condiţia - aceasta nu mai reprezintă dependenţă) şi dacă rulează în acelaşi nivel de execuţie (notaţi condiţia - pot fi invocate doar serviciile din acelaşi nivel de execuţie). Puteţi oferi această informaţie utilizând setările before sau after.
Ca exemplu, vom vizualiza setările serviciului Portmap:
Cod 4.3: Funcţia depend() în serviciul Portmap |
depend() {
need net
before inetd
before xinetd
}
|
Puteţi utiliza generalizarea "*" pentru a invoca toate serviciile din acelaşi nivel de execuţie, deşi nu este indicat.
Cod 4.4: Rularea unui script de iniţializare ca fiind primul script din nivelul de execuţie |
depend() {
before *
}
|
Alături de funcţionalitatea depend(), puteţi avea nevoie să definiţi funcţia start(). Aceasta conţine toate comenzile necesare pentru a iniţializa serviciul. Este indicat să utilizaţi funcţiile ebegin şi eend pentru a informa utilizatorul asupra a ceea ce se întâmplă:
Cod 4.5: Exemplu pentru funcţia start() |
start() {
ebegin "Starting my_service"
start-stop-daemon --start --quiet --exec /path/to/my_service
eend $?
}
|
Dacă doriţi mai multe exemple ale funcţiei start(), vă rugăm să citiţi codul sursă disponibil în script-urile de iniţializare din directorul /etc/init.d. Cât despre start-stop-daemon, există o excelentă pagină de manual disponibilă dacă doriţi informaţii suplimentare:
Cod 4.6: Afişarea paginii de manual pentru start-stop-daemon |
# man start-stop-daemon
|
Alte funcţii ce le puteţi defini sunt: stop() şi restart(). Nu sunteţi obligat să definiţi aceste funcţii! Sistemul nostru de iniţializare este destul de inteligent pentru a completa aceste funcţii singur dacă utilizaţi start-stop-daemon.
Sintaxa script-urilor de iniţializare din Gentoo este bazată pe Bourne Again Shell (bash), deci puteţi utiliza construcţii compatibile cu bash în interiorul script-ului de iniţializare.
Adăugarea de Opţiuni Personalizate
Dacă doriţi ca script-urile de iniţializare să suporte mai multe funcţii decât cele deja definite, va trebui să adăugaţi variabila opts şi să creaţi o funcţie cu acelaşi nume ca opţiunea. Spre exemplu, pentru a suporta o opţiune numită restartdelay:
Cod 4.7: Suportarea opţiunii restartdelay |
opts="${opts} restartdelay"
restartdelay() {
stop
sleep 3 # Wait 3 seconds before starting again
start
}
|
Variabilele de Configurare pentru Serviciu
Nu trebuie să întreprindeţi nimic pentru a suporta un fişier de configurare în /etc/conf.d: dacă script-ul de iniţializare este executat, următoarele fişiere sunt interpretate automat (spre ex. variabilele sunt disponibile spre utilizare):
De asemenea, dacă script-ul dvs. de iniţializare oferă o dependenţă virtuală (cum ar fi net), fişierul asociat cu acea dependenţă (cum ar fi /etc/conf.d/net) va fi interpretat, de asemenea.
4.e. Schimbarea Comportamentului Nivelului de Execuţie
Cine ar putea beneficia de această funcţionalitate?
Mulţi utilizatori de laptop cunosc situaţia: acasă trebuie să pornească net.eth0, în timp ce în timpul călătoriei nu doresc să pornească net.eth0 (deoarece reţeaua nu este disponibilă). Cu Gentoo, puteţi modifica comportamentul nivelului de execuţie în concordanţă cu nevoile proprii.
Spre exemplu, puteţi crea un al doilea nivel de execuţie "default" în care să porniţi şi care are atribuite alte script-uri de iniţializare. Puteţi selecta la boot ce nivel de execuţie implicit să utilizaţi.
Mai întâi de toate, creaţi un director corespunzător nivelului de execuţie pentru cel de-al doilea nivel de execuţie "default" al dvs. Ca un exemplu, putem crea nivelul de execuţie offline:
Cod 5.1: Crearea unui director corespunzător unui nivel de execuţie |
# mkdir /etc/runlevels/offline
|
Adăugaţi script-urile de iniţializare noilor create nivele de execuţie. Spre exemplu, dacă doriţi să aveţi o copie exactă a nivelului de execuţie default, dar fără net.eth0:
Cod 5.2: Adăugarea script-urilor de iniţializare necesare |
(Copiaţi toate serviciile din nivelul default în nivelul offline) # cd /etc/runlevels/default # for service in *; do rc-update add $service offline; done (Ştergeţi serviciile nedorite din nivelul offline) # rc-update del net.eth0 offline (Afişaţi serviciile active din nivelul offline) # rc-update show offline (Exemplu de afişare parţial) acpid | offline domainname | offline local | offline net.eth0 | |
Acum, editaţi configurarea aplicaţiei bootloader şi adăugaţi o nouă intrare pentru nivelul de execuţie offline. Spre exemplu, în /boot/grub/grub.conf:
Cod 5.3: Adăugarea unei intrări pentru nivelul de execuţie offline |
title Gentoo Linux Offline Usage
root (hd0,0)
kernel (hd0,0)/kernel-2.4.25 root=/dev/hda3 softlevel=offline
|
Iată că totul este setat, acum. Dacă veţi porni sistemul şi selecta noua intrare la boot, nivelul de execuţie offline va fi rulat în locul celui implicit, default.
Utilizarea bootlevel este complet analoagă cu cea softlevel. Singura diferenţă este că definiţi un nou nivel de execuţie "boot" în loc să definiţi un al doilea nivel "default".
O variabilă de mediu este un obiect cu nume propriu, care conţine informaţii folosite de una sau mai multe aplicaţii. Mulţi utilizatori (în special cei noi sistemului Linux) consideră asta ca fiind un pic cam ciudat, sau chiar de nestăpânit. Acest concept este greşit: folosind o variabilă de mediu, se poate schimba cu uşurinţă configuraţia uneia sau mai multor aplicaţii.
Următorul tabel listează un număr de variabile folosite de sistemul Linux şi descrie modul lor de folosire. Ca exemplu, sunt prezentate câteva valori pentru aceste variabile după tabel.
| Variabilă | Descriere |
| PATH | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, unde sistemul dumneavoastră caută fişierele executabile. Dacă introduceţi numele unui executabil (cum ar fi ls, rc-update sau emerge) dar acesta nu se află într-un director specificat, sistemul dumneavoastră nu-l va executa (decât dacă introduceţi locaţia completă, precum /bin/ls). |
| ROOTPATH | Această variabilă este asemănătoare comenzii PATH, doar că listează directoarele ce trebuie verificate atunci când user-ul 'root' introduce o comandă. |
| LDPATH | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, unde linker-ul dinamic caută pentru a găsi o librărie. |
| MANPATH | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, unde comanda man caută paginile de manual |
| INFODIR | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, unde comanda info caută paginile info. |
| PAGER | Această variabilă conţine calea către programul folosit pentru a lista conţinutul fişierelor (cum ar fi less sau more) |
| EDITOR | Această variabilă conţine calea către programul folosit pentru a schimba conţinutul fişierelor (cum ar fi nano sau vi) |
| KDEDIRS | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, ce conţin materiale specifice KDE. |
| CLASSPATH | Această variabilă conţine o listă de directoare, separate prin virgulă, ce conţin clase Java. |
| CONFIG_PROTECT | Această variabilă conţine o listă delimitată de caracterul spaţiu a directoarelor ce trebuie protejate de Portage în timpul actualizărilor. |
| CONFIG_PROTECT_MASK | Această variabilă conţine o listă delimitată de caracterul spaţiu a directoarelor ce nu trebuie protejate de Portage în timpul actulizărilor. |
Mai jos veţi găsi un exemplu de definire pentru toate variabilele:
Cod 1.1: Definiţii exemplu |
PATH="/bin:/usr/bin:/usr/local/bin:/opt/bin:/usr/games/bin"
ROOTPATH="/sbin:/bin:/usr/sbin:/usr/bin:/usr/local/sbin:/usr/local/bin"
LDPATH="/lib:/usr/lib:/usr/local/lib:/usr/lib/gcc-lib/i686-pc-linux-gnu/3.2.3"
MANPATH="/usr/share/man:/usr/local/share/man"
INFODIR="/usr/share/info:/usr/local/share/info"
PAGER="/usr/bin/less"
EDITOR="/usr/bin/vim"
KDEDIRS="/usr"
CLASSPATH="/opt/blackdown-jre-1.4.1/lib/rt.jar:."
CONFIG_PROTECT="/usr/X11R6/lib/X11/xkb /opt/tomcat/conf \
/usr/kde/3.1/share/config /usr/share/texmf/tex/generic/config/ \
/usr/share/texmf/tex/platex/config/ /usr/share/config"
CONFIG_PROTECT_MASK="/etc/gconf"
|
5.b. Definirea Variabilelor Globale
Pentru a centraliza definiţiile acestor variabile, Gentoo introduce directorul /etc/env.d. În acest director veţi găsi unele fişiere, precum 00basic, 05gcc, etc. care conţin variabilele necesare pentru aplicaţiile menţionate în nume.
De exemplu, când aţi instalat gcc, un fişier numit 05gcc a fost creat de către ebuild şi conţine definiţiile următoarelor variabile:
Cod 2.1: /etc/env.d/05gcc |
PATH="/usr/i686-pc-linux-gnu/gcc-bin/3.2" ROOTPATH="/usr/i686-pc-linux-gnu/gcc-bin/3.2" MANPATH="/usr/share/gcc-data/i686-pc-linux-gnu/3.2/man" INFOPATH="/usr/share/gcc-data/i686-pc-linux-gnu/3.2/info" CC="gcc" CXX="g++" LDPATH="/usr/lib/gcc-lib/i686-pc-linux-gnu/3.2.3" |
Alte distribuţii vă spun să schimbaţi sau să definiţi astfel de variabile de mediu în /etc/profile sau alte locaţii. Gentoo, pe de altă parte, uşurează (atât pentru dumneavoastră cât şi pentru portage) mentenanţa acestor variabile fără a trebui să acordaţi atenţie fişierelor numeroase ce pot conţine variabile de mediu.
De exemplu, când gcc este actualizat, fişierul /etc/env.d/05gcc este actualizat fără a necesita interacţiunea cu utilizatorul.
Acesta nu este un beneficiu numai pentru Portage, dar şi pentru dumneavoastră, ca utilizator. Ocazional, este posibil să vi se ceară să setaţi o anumită variabilă de mediu globală pentru tot sistemul. Ca exemplu, luăm variabila http_proxy. În loc să vă încurcaţi cu /etc/profile, puteţi crea un fişier nou (/etc/env.d/99local) unde să definiţi variabilele de care aveţi nevoie:
Cod 2.2: /etc/env.d/99local |
http_proxy="proxy.server.com:8080" |
Prin folosirea unui singur fişier în care păstraţi toate variabilele dumneavoastră, puteţi avea acces rapid la variabilele definite de dumneavoastră.
Mai multe fişiere din /etc/env.d definesc variabila PATH. Aceasta nu este greşit: când rulaţi env-update, va adăuga un număr de definiţii înainte de a actualizarea variabilele de mediu, facilitând pachetelor (sau utilizatorilor) adăugarea propriilor variabile fără alterarea valorilor deja existente.
Script-ul env-update va adăuga valorile în ordine alfabetică, conform fişierelor din /etc/env.d. Fişierele trebuie să înceapă cu două cifre zecimale.
Cod 2.3: Ordinea actualizării utilizată de env-update |
00basic 99kde-env 99local
+-------------+----------------+-------------+
PATH="/bin:/usr/bin:/usr/kde/3.2/bin:/usr/local/bin"
|
Concatenarea variabilelor nu se întâmplă în toate cazurile, ci doar pentru următoarele variabile: KDEDIRS, PATH, CLASSPATH, LDPATH, MANPATH, INFODIR, INFOPATH, ROOTPATH, CONFIG_PROTECT, CONFIG_PROTECT_MASK, PRELINK_PATH şi PRELINK_PATH_MASK. Pentru toate celelalte variabile, ultima valoare definită (în ordinea alfabetică a fişierelor din /etc/env.d) este cea utilizată.
Când rulaţi env-update, script-ul va genera toate variabilele de mediu, şi le va plasa în /etc/profile.env (care este utilizat de /etc/profile). De asemenea, va extrage informaţiile din variabila LDPATH şi le va folosi pentru a crea fişierul/etc/ld.so.conf. Apoi, va rula ldconfig pentru a recrea /etc/ld.so.cache, folosit de linker-ul dinamic.
Dacă doriţi să observaţi consecinţele env-update imediat după ce îl rulaţi, executaţi următoarea comandă pentru a actualiza mediul. Utilizatorii care au instalat ei înşişi Gentoo, îşi vor aminti de aceste instrucţiuni din timpul instalării:
Cod 2.4: Actualizarea mediului |
# env-update && source /etc/profile
|
Notă: Comanda de mai sus actualizează doar variabilele din terminalul curent, consolele noi şi procesele fiu ale acestora. Astfel, dacă lucraţi în X11, va trebui, fie să tastaţi source /etc/profile în fiecare terminal nou pe care-l deschideţi, sau să reporniţi aplicaţia X pentru ca toate terminalele să încarce noile variabile. Dacă utilizaţi un manager de login, trebuie să tastaţi ca root /etc/init.d/xdm restart. Dacă nu, va trebui să efectuaţi logout şi apoi să vă autentificaţi din nou pentru ca X să poată crea procese fiu cu valorile noilor variabile. |
5.c. Definirea Variabilelor Local
Nu întotdeauna este dorită definirea globală a variabilelor de mediu. De exemplu, s-ar putea să doriţi să adăugaţi /home/my_user/bin, precum şi directorul curent de lucru (directorul în care vă aflaţi) la variabila PATH, dar nu doriţi ca toţi user-ii sistemului să o aibă definită în variabila lor PATH. Dacă doriţi să definiţi o variabilă de mediu local trebuie să folosiţi ~/.bashrc sau ~/.bash_profile:
Cod 3.1: Extinderea variabilei PATH pentru folosire locală în ~/.bashrc |
(Două puncte urmate de nici un director sunt tratate ca directorul curent de lucru
PATH="${PATH}:/home/my_user/bin:"
|
Când efectuaţi din nou acţiunea de login, variabila dumneavoastră PATH va fi actualizată.
Uneori, sunt necesare definiţii şi mai stricte. Poate doriţi să puteţi folosi executabilele dintr-un director temporar, creat de dumneavoastră (fără a folosi calea către executabile sau prin editarea ~/.bashrc) pentru timpul scurt în care aveţi nevoie de ele.
În acest caz, puteţi defini variabila PATH în sesiunea curentă folosind comanda export. Cât timp nu efectuaţi log out, variabila PATH va folosi aceste setări temporare.
Cod 3.2: Definirea unei variabile de mediu specifice sesiunii |
# export PATH="${PATH}:/home/my_user/tmp/usr/bin"
|
1.a. Fişierele Utilizate de Portage
Portage conţine o configuraţie implicită stocată în /etc/make.globals. Dacă vizualizaţi fişierul, veţi observa că toată configuraţia Portage este manipulată prin intermediul acestor variabile. Ce variabile interpretează şi ce reprezintă ele, este descris ulterior.
Deoarece multe directive de configurare diferă între arhitecturi, Portage mai conţine fişiere de configurare implicite ce fac parte din profilul dvs. Profilul este indicat de către fişierul symlink /etc/make.profile; Configuraţiile sistemului Portage sunt setate în fişierele make.defaults din profilul dvs. şi toate profilele ascendente. Vom explica mai multe despre profile şi directorul /etc/make.profile ulterior.
Dacă plănuţi să schimbaţi o variabilă de configurare, nu modificaţi /etc/make.globals sau make.defaults. Utilizaţi, în loc, /etc/make.conf, fişier ce are prioritate peste celelalte fişiere. Veţi regăsi, de asemenea, un fişier /etc/make.conf.example. Aşa cum sugerează şi numele, este numai un fişier exemplu - Portage nu citeşte din acest fişier.
Puteţi, de asemenea, defini o variabilă Portage sub forma unei variabile de mediu, dar nu recomandăm această politică.
Informaţii Specifice pentru Profile
Deja am amintit despre directorul /etc/make.profile. Acesta, nu este chiar un director, ci un link simbolic spre un profil, cel implicit din /usr/portage/profiles, deşi vă puteţi chiar crea profilele proprii în altă locaţie şi să indicaţi link-ul simbolic spre acestea. Link-ul simbolic spre care profilul este cel corespondent sistemului dvs.
Un profil conţine informaţii specifice arhitecturii pentru Portage, cum ar fi o listă de pachete ce aparţin sistemului corespondent profilului, o listă de pachete ce nu funcţionează (sau sunt mascate) în acel profil, etc.
Configurări Specifice Utilizatorului
Dacă doriţi să suprascrieţi comportamentul Portage în legătură cu instalarea pachetelor, va trebui să editaţi fişierele din /etc/portage. Este foarte recomandat să utilizaţi fişierele din /etc/portage şi foarte nerecomandat să suprascrieţi comportamentul prin intermediul variabilelor de mediu!
În directorul /etc/portage puteţi crea următoarele fişiere:
Mai multe informaţii despre directorul /etc/portage şi o listă completă cu fişierele posibile pe care le puteţi crea, pot fi găsite în pagina de manual a Portage:
Cod 1.1: Consultarea paginii de manual Portage |
$ man portage
|
Modificarea Fişierelor & Locaţiile Directoarelor Portage
Fişierele de configurare menţionate anterior nu pot fi stocate în altă locaţie - Portage va căuta întotdeauna aceste fişiere de configurare exact în locaţia specificată. Totuşi, Portage utilizează multe locaţii în mai multe scopuri: directorul de instalare temporar, stocarea surselor, structura Portage, ...
Toate aceste scopuri au locaţii implicite bine stabilite, dar le puteţi modifica după preferinţe prin intermediul /etc/make.conf. Restul acestui capitol explică scopul special locaţiilor utilizate de Portage şi cum să le modificaţi locaţia în sistemul dvs. de fişiere.
Totuşi, acest document nu are ca scop sa fie utilizat ca referinţă. Dacă doriţi acoperirea 100% cu informaţii, vă rugăm să consultaţi paginile de manual pentru Portage şi make.conf:
Cod 1.2: Consultarea paginilor de manual pentru Portage şi make.conf |
$ man portage $ man make.conf |
Locaţia implicită a structurii Portage este /usr/portage. Această locaţie este definită de către variabila PORTDIR. Când stocaţi structura Portage în altă locaţie (prin modificarea acestei variabile), nu uitaţi să schimbaţi link-ul simbolic pentru /etc/make.profile în concordanţă.
Dacă modificaţi variabila PORTDIR, aţi putea dori modificarea următoarelor variabile, de asemenea, deoarece ele nu vor fi influenţate de schimbarea variabilei PORTDIR. Aceasta se întâmplă din modul cum Portage manipulează variabilele: PKGDIR, DISTDIR, RPMDIR.
Deşi Portage nu utilizează binare precompilate, implicit, are un suport vast pentru acestea. Când îi specificaţi sistemului Portage lucrul cu pachete precompilate, acesta le va căuta în /usr/portage/packages. Această locaţie este definită de variabila PKGDIR.
Codurile sursă ale aplicaţiilor sunt stocate, implicit, în directorul /usr/portage/distfiles. Această locaţie este definită de variabila DISTDIR.
Chiar dacă Portage nu poate utiliza fişiere RPM, este capabil să le genereze utilizând comanda ebuild (consultaţi capitolul despre Aplicaţia Ebuild). Locaţia implicită în care Portage stochează fişierele RPM este /usr/portage/rpm şi este definită de variabila RPMDIR.
Portage stochează starea sistemului dvs. (ce pachete sunt instalate, ce fişiere aparţin fiecărui pachet, ...) în /var/db/pkg. Nu alteraţi aceste fişier manual! Va strica informaţiile pe care le deţine Portage despre sistemul dvs.
Informaţiile Cache din Portage
Informaţiile cache din Portage (conţinând timpii de modificare, pachetele virtuale, informaţiile despre arborele de dependenţe, ...) sunt stocate în /var/cache/edb. Această locaţie este chiar un sistem cache: îl puteţi curăţa, dacă nu aveţi nici o aplicaţie din portage ce rulează în acel moment.
Fişierele Temporare din Portage
Fişierele temporare din Portage sunt stocate, implicit, în /var/tmp. Acest director este definit de variabila PORTAGE_TMPDIR.
Dacă modificaţi variabila PORTAGE_TMPDIR, aţi putea modifica următoarele variabile, de asemenea, deoarece nu sunt alterate odată cu modificarea PORTAGE_TMPDIR. Aceasta se întâmplă ca urmare a manipulării de către Portage a următoarelor variabile: BUILD_PREFIX.
Portage creează directoare specifice necesare compilării pentru fiecare pachet instalat, în /var/tmp/portage. Această locaţie este definită de variabila BUILD_PREFIX.
Locaţia Sistemului de Fişiere Real
Implicit, Portage instalează toate fişierele în sistemul de fişiere curent (/), dar puteţi schimba această locaţie prin setarea variabilei de mediu ROOT. Aceasta este utilă când creaţi imagini instalate noi.
1.d. Caracteristici de Logging
Portage poate crea fişiere de log pentru fiecare ebuild, dar doar dacă variabila PORT_LOGDIR este setată spre o locaţie ce are permisiuni de scriere pentru Portage (user-ul portage). Implicit, această variabilă nu este setată.
Aşa cum am notat anterior, Portage este configurabil prin multe variabile pe care ar trebui să le definiţi în /etc/make.conf. Vă rugăm să consultaţi pagina de manual make.conf pentru o informaţii mai detaliate:
Cod 1.1: Consultarea paginii de manual make.conf |
$ man make.conf
|
2.b. Opţiuni Specifice Compilării
Opţiuni pentru Configurare şi Compilator
Când Portage compilează aplicaţiile, acesta pasează conţinutul următoarelor variabile compilatorului şi scriptului configure:
Variabila USE este, de asemenea, utilizată în timpul rulării configure şi al compilărilor dar a fost explicată în detaliu în capitolele anterioare.
Când Portage a construit o versiune mai nouă a unui anumit titlu software, va şterge fişierele vechi şi versiunea veche din sistem. Portage acordă o pauză de 5 secunde înaintea ştergerii vechii versiuni. Aceste 5 secunde sunt definite de variabila CLEAN_DELAY.
2.c. Configuraţia Protecţiei Fişierelor
Locaţiile Protejate ale Portage
Portage suprascrie fişierele noilor versiuni ale unui titlu software, dacă fişierele nu sunt stocate într-o locaţie protejată. Aceste locaţii protejate sunt definite de variabila CONFIG_PROTECT şi sunt, în general, locaţii pentru fişierele de configurare. Lista de directoare este delimitată prin spaţii.
Un fişier ce ar fi trebuit să fie scris într-o asemenea locaţie, este redenumit şi utilizatorul este avertizat de prezenţa unei versiuni mai noi (presupusă) a fişierului de configurare.
Puteţi afla setarea curentă pentru CONFIG_PROTECT din ieşirea comenzii emerge --info:
Cod 3.1: Aflarea setării curente a CONFIG_PROTECT |
$ emerge --info | grep 'CONFIG_PROTECT='
|
Mai multe informaţii despre Configurarea Protecţiei Fişierelor este disponibilă prin intermediul emerge:
Cod 3.2: Mai multe informaţii despre Configurarea Protecţiei Fişierelor |
$ emerge --help config
|
Pentru a 'deproteja' anumite directoare din locaţiile protejate, puteţi utiliza variabila CONFIG_PROTECT_MASK.
Când informaţia sau data necesară nu este disponibilă pe sistemul dvs., Portage o va descărca de pe Internet. Locaţiile serverelor pentru diverse informaţii şi canale de date sunt definite de următoarele variabile:
A treia setare implică locaţia serverului de rsync utilizat pentru a vă actualiza structura Portage:
Variabilele GENTOO_MIRRORS şi SYNC pot fi setate automat prin intermediul aplicaţiei mirrorselect. Trebuie mai întâi să instalaţi mirrorselect utilizând emerge mirrorselect, înainte de a-l folosi. Pentru mai multe informaţii, consultaţi pagina de ajutor online a aplicaţiei mirrorselect:
Cod 4.1: Mai multe informaţii despre mirrorselect |
# mirrorselect --help
|
Dacă mediul dvs. necesită utilizarea unui server proxy, puteţi utiliza variabilele HTTP_PROXY, FTP_PROXY şi RSYNC_PROXY pentru a declara un server proxy.
Când Portage necesită descărcarea unui cod sursa, utilizează wget implicit. Puteţi modifica aceasta comanda prin setarea variabilei FETCHCOMMAND.
Portage poate să continue un cod sursă descărcat parţial. Acesta utilizează implicit wget, dar aceasta se poate schimba prin modificarea variabilei RESUMECOMMAND.
Asiguraţi-vă că atât FETCHCOMMAND cât şi RESUMECOMMAND stochează codul sursă în locaţia curentă. În interiorul acestor variabile puteţi utiliza \${URI} şi \${DISTDIR} pentru a indica locaţia codului sursă şi locaţia distfiles.
De asemenea, puteţi defini manipulatori specifici protocoalelor prin intermediul FETCHCOMMAND_HTTP, FETCHCOMMAND_FTP, RESUMECOMMAND_HTTP, RESUMECOMMAND_FTP, şi aşa mai departe.
Nu puteţi modifica comanda rsync utilizată de Portage pentru a actualiza structura Portage, dar puteţi seta unele variabile în legătură cu comanda rsync:
Puteţi modifica ramura implicită cu ajutorul variabilei ACCEPT_KEYWORDS. Aceasta are valoarea implicită ramura stabilă a arhitecturii dvs. Mai multe informaţii despre ramurile din Gentoo, pot fi găsite în următorul capitol.
Caracteristici ale Sistemului Portage
Puteţi activa anumite caracteristici ale Portage prin intermediul variabilei FEATURES. Caracteristicile Portage au fost tratate în capitolele anterioare, cum ar fi cel dedicat Caracteristicilor Portage.
Cu ajutorul variabilei PORTAGE_NICENESS puteţi mări sau reduce valoarea nice sub care rulează Portage. Valoarea PORTAGE_NICENESS este adăugată valorii curente nice.
Pentru mai multe informaţii despre valorile nice, consultaţi pagina de manual nice:
Cod 6.1: Mai multe informaţii despre nice |
$ man nice
|
Variabila NOCOLOR, ce are valoarea implicită "false", defineşte dacă Portage ar trebui să dezactiveze utilizarea afişării utilizând culori.
3.a. Utilizarea Unei Singure Ramuri
Variabila ACCEPT_KEYWORDS defineşte ce ramură de aplicaţii utilizaţi pe sistemul dvs. Aceasta are valoarea implicită ramura stabilă a arhitecturii dvs, spre exemplu x86.
Recomandăm utilizarea numai a ramurii stabile. Cu toate acestea, dacă nu acordaţi prea multă importanţă stabilităţii şi doriţi să ajutaţi comunitatea Gentoo prin trimiterea de rapoarte de bug-uri la http://bugs.gentoo.org, citiţi mai departe.
Dacă doriţi să utilizaţi mai mult aplicaţii recente, puteţi avea în vedere utilizarea ramurii de test în loc. Pentru a îi specifica sistemului Portage să utilizeze ramura de test, adăugaţi un ~ în faţa numelui arhitecturii dvs.
Ramura de test este exact ceea ce-i implică numele - Testare. Dacă un pachet este în testare, înseamnă că dezvoltatorii ştiu că este funcţional dar nu a fost testat îndeajuns. Puteţi, foarte bine, să fiţi primul ce descoperă o eroare în pachet, caz în care puteţi completa un raport de bug pentru a înştiinţa dezvoltatorii de acesta.
Aveţi grijă, totuşi, că este posibil să observaţi unele probleme de instabilitate, manipularea imperfectă a pachetelor (spre ex. dependenţe incorecte/lipsă), actualizări prea frecvente (rezultând în multe compilări) sau pachete problematice. Dacă nu ştiţi cum funcţionează Gentoo şi modalităţile de rezolvare a problemelor, vă recomandăm să rămâneţi pe ramura stabilă şi testată.
Spre exemplu, pentru a selecta ramura de test pentru arhitectura x86, editaţi /etc/make.conf şi setaţi:
Cod 1.1: Setarea variabilei ACCEPT_KEYWORDS |
ACCEPT_KEYWORDS="~x86" |
Dacă vă actualizaţi sistemul acum, veţi observa că multe din pachete vor fi actualizate. Ţineţi minte, totuşi: după ce v-aţi actualizat sistemul să utilizeze ramura stabilă, de obicei nu există o cale prea uşoară să reveniţi la cea stabilă, oficială (cu excepţia cazurilor în care deţineţi un backup).
3.b. Combinarea Ramurii Stabile cu cea de Test
Îi puteţi specifica sistemului Portage să permită ramura de test pentru anumite pachete dar utilizaţi ramura stabilă pentru restul sistemului. Pentru aceasta, adăugaţi categoria pachetului şi numele pe care doriţi să-l folosiţi din ramura de test în /etc/portage/package.keywords. Spre exemplu, dacă doriţi să utilizaţi ramura de test pentru gnumeric:
Cod 2.1: Setarea /etc/portage/package.keywords pentru gnumeric, întreaga linie |
app-office/gnumeric ~x86 |
Dacă doriţi să utilizaţi o anumită versiune din ramura de test, dar nu doriţi ca Portage să considere ramura de test pentru celelalte versiuni, puteţi adăuga versiunea în fişierul package.keywords. În acest caz, trebuie să utilizaţi operatorul =. Puteţi, de asemenea, să introduceţi o plajă de versiuni utilizând operatorii <=, <, > or >=.
În oricare din cazuri, dacă adăugaţi informaţia despre versiune, trebuie să utilizaţi un operator. Dacă nu utilizaţi informaţia despre versiune, nu puteţi folosi un operator.
În următorul exemplu, îi specificăm sistemului Portage să accepte gnumeric-1.2.13:
Cod 2.2: Activarea unei versiuni specifice de test pentru gnumeric |
=app-office/gnumeric-1.2.13 ~x86 |
3.c. Utilizarea Pachetelor Mascate
Dezvoltatorii Gentoo nu oferă suport pentru utilizarea acestor fişiere. vă rugăm să faceţi exerciţii cu atenţie. Cererile de suport în legătură cu package.unmask şi/sau package.mask nu vor primi răspuns. Aţi fost avertizaţi.
Când un pachet a fost mascat de către dezvoltatorii Gentoo şi totuşi doriţi să-l utilizaţi, în ciuda motivului menţionat în fişierul package.mask (situat implicit în /usr/portage/profiles), adăugaţi exact aceeaşi linie în /etc/portage/package.unmask.
Spre exemplu, dacă =net-mail/hotwayd-0.8 este mascat, îi puteţi anula mascarea prin adăugarea exact aceleiaşi linii în fişierul package.unmask:
Cod 3.1: /etc/portage/package.unmask |
=net-mail/hotwayd-0.8 |
Când doriţi ca sistemul Portage să nu ia în considerare un anumit pachet sau o anumită versiune a unui pachet, îl puteţi masca prin adăugarea liniei corespunzătoare în /etc/portage/package.mask.
Spre exemplu, dacă nu doriţi ca Portage să instaleze versiuni de kernel mai noi decât gentoo-sources-2.6.8.1, adăugaţi linia următoare în package.mask:
Cod 3.2: Exemplu /etc/portage/package.mask |
>sys-kernel/gentoo-sources-2.6.8.1 |
etc-update este un utilitar ce ajută la instalarea fişierelor ._cfg0000_<nume>. El oferă un mediu de instalare interactiv şi poate, de asemenea, să instaleze modificările triviale. Fişierele ._cfg0000_<name> sunt generate de Portage în momentul în care încearcă suprascrierea unui fişier într-un director protejat de variabila CONFIG_PROTECT.
Rularea etc-update este destul de directă:
Cod 1.1: Rularea etc-update |
# etc-update
|
După instalarea modificărilor implicite, vi se va afişa o listă cu fişierele protejate ce au un fişier de actualizat în aşteptare. În partea inferioară vi se vor afişa următoarele opţiuni posibile:
Cod 1.2: opţiunile etc-update |
Please select a file to edit by entering the corresponding number.
(-1 to exit) (-3 to auto merge all remaining files)
(-5 to auto-merge AND not use 'mv -i'):
|
Dacă introduceţi -1, etc-update va ieşi fără a executa nici o schimbare. Dacă introduceţi -3 sau -5, toate fişierele de configurare afişate vor fi suprascrise cu versiunile mai noi. Este, de aceea, foarte important să selectaţi întâi fişierele de configurare ce nu trebuie actualizate automat. Această operaţiune constă în simpla introducere a numărului afişat în stânga acelui fişier de configurare.
Ca un exemplu, vom selecta fişierul de configurare /etc/pear.conf:
Cod 1.3: Actualizarea unui anumit fişier de configurare |
Beginning of differences between /etc/pear.conf and /etc/._cfg0000_pear.conf
[...]
End of differences between /etc/pear.conf and /etc/._cfg0000_pear.conf
1) Replace original with update
2) Delete update, keeping original as is
3) Interactively merge original with update
4) Show differences again
|
Acum, puteţi observa diferenţele dintre două fişiere. Dacă dvs. credeţi că fişierele de configurare actualizate pot fi utilizate fără probleme, introduceţi 1. Dacă dvs. credeţi că fişierul de configurare actualizat nu este necesar, sau nu oferă nici o informaţie nouă sau folositoare, introduceţi 2. Dacă doriţi să actualizaţi interactiv fişierul de configurare curent, introduceţi 3.
Nu are nici un sens elaborarea instalării interactive, aici. Pentru completitudine, vom lista toate comenzile posibile pe care le puteţi utiliza în timpul instalării interactive a două fişiere. Vi se vor afişa două linii (cea originală, şi cea nouă, propusă) şi un prompt la care puteţi introduce următoarele comenzi:
Cod 1.4: Comenzile disponibile pentru instalarea interactivă |
ed: Editaţi şi apoi utilizaţi ambele versiuni, fiecare conţinând un antet. eb: Editaţi şi apoi utilizaţi ambele versiuni. el: Editaţi şi apoi utilizaţi versiunea din stânga. er: Editaţi şi apoi utilizaţi versiunea din dreapta. e: Editaţi o nouă versiune. l: Utilizaţi versiunea din stânga. r: Utilizaţi versiunea din dreapta. s: Includeţi silenţios liniile comune. v: Includeţi afişând amănuntele, liniile comune. q: Ieşiţi. |
Când aţi terminat actualizarea fişierelor de configurare importante, puteţi, acum, să le actualizaţi pe toate celelalte. etc-update va ieşi, dacă nu va mai găsi alte fişiere de configurare actualizabile.
Cu ajutorul dispatch-conf puteţi actualiza fişierele dvs. de configurare şi să reţineţi istoricul tuturor modificărilor efectuate. dispatch-conf stochează diferenţele dintre fişierele de configurare ca fişiere patch sau prin utilizarea sistemului de revizii RCS.
La fel ca etc-update, îi puteţi specifica păstrarea fişierelor de configurare intacte, editarea celui curent sau instalarea interactivă a modificărilor. Totuşi, dispatch-conf deţine unele caracteristici adiţionale:
Asiguraţi-vă că aţi editat mai întâi /etc/dispatch-conf.conf şi creaţi directorul indicat de variabila archive-dir.
Pentru mai multe informaţii, verificaţi pagina de manual pentru dispatch-conf:
Cod 2.1: Consultarea paginii de manual pentru dispatch-conf |
$ man dispatch-conf
|
Cu ajutorul quickpkg puteţi crea arhive ale pachetelor ce sunt deja instalate în sistemul dvs. Aceste arhive pot fi utilizate ca pachete precompilate. Rularea quickpkg este directă: trebuie doar să adăugaţi numele pachetelor pe care doriţi să le împachetaţi:
Spre exemplu, pentru a impacheta curl, arts şi procps:
Cod 3.1: Exemplu de utilizare pentru quickpkg |
# quickpkg curl arts procps
|
Pachetele precompilate vor fi stocate în $PKGDIR/All (implicit /usr/portage/packages/All). Link-uri simbolice ce indică spre aceste pachete sunt stocate în $PKGDIR/<categorie>.
5.a. Utilizarea unui Subset din Structura Portage
Excluderea de Pachete/Categorii
Puteţi actualiza în mod selectiv anumite categorii/pachete şi să ignoraţi celelalte categorii pachete. Puteţi face acest lucru prin configurarea rsync pentru excluderea unor categorii/pachete în timpul operaţiei de emerge --sync.
Trebuie să definiţi numele fişierului ce conţine schema de excludere, în variabila RSYNC_EXCLUDEFROM din fişierul dvs. /etc/make.conf.
Cod 1.1: Definirea fişierului de excluziune în /etc/make.conf |
RSYNC_EXCLUDEFROM=/etc/portage/rsync_excludes |
Cod 1.2: Excluderea tuturor jocurilor în /etc/portage/rsync_excludes |
games-*/* |
Notaţi, totuşi, că aceasta poate genera probleme de dependenţe, deoarece unele pachete noi pot depinde de alte pachete noi, dar care au fost excluse.
5.b. Adăugarea de Ebuild-uri Neoficiale
Definirea unui Director Portage Paralel
Îi puteţi specifica sistemului Portage să utilizeze fişiere ebuild ce nu sunt disponibile oficial prin intermediul structurii Portage. Creaţi un director nou (spre exemplu /usr/local/portage) în care să stocaţi fişiere ebuild neoficiale. Utilizaţi aceeaşi structură ca structura Portage oficială!
Apoi, definiţi variabila PORTDIR_OVERLAY în /etc/make.conf şi setaţi-o să indice către directorul definit anterior. Când utilizaţi Portage, acum, va considera şi toate aceste fişiere ebuild fără ştergerea/suprascrierea acestor fişiere ebuild următoarea dată când se va rula emerge --sync.
Lucrul cu mai Multe Directoare Paralele
Pentru utilizatorii experimentaţi ce dezvoltă utilizând mai multe directoare paralele, testarea pachetelor înainte de a fi integrate cu structura Portage sau doar dorinţa de a utiliza fişiere ebuild neoficiale din surse variate, pachetul app-portage/gentoolkit-dev vă oferă gensync, un utilitar ce vă păstrează repozitoriile paralele actualizate.
Cu gensync puteţi actualiza toate repozitoriile dintr-o dată, sau să selectaţi doar o parte din acestea. Fiecare repozitoriu ar trebui să aibă un fişier .syncsource în directorul de configurare /etc/gensync/ ce conţine locaţia repozitoriului, numele, identificatorul, etc.
Presupunem că aveţi două repozitorii adiţionale denumite java (pentru fişierele ebuild de java, în dezvoltare) şi entapps (pentru aplicaţiile dezvoltate proprietar pentru mediul dvs. enterprise). Puteţi actualiza aceste repozitorii, după cum urmează:
Cod 2.1: Utilizarea gensync pentru actualizarea unor repozitorii |
# gensync java entapps
|
5.c. Aplicaţii Neîntreţinute de Portage
Utilizarea Portage cu Aplicaţii Auto-Întreţinute
În unele cazuri, doriţi să configuraţi, instalaţi şi să asiguraţi mentenanţa aplicaţiilor manual, fără ca Portage să automatizeze acest proces pentru dvs., chiar în cazul în care titlurile software se regăsesc în Portage. Cazuri mai cunoscute sunt sursele de kernel şi driver-ele nvidia. Puteţi configura Portage să ştie că un anumit pachet este manual întreţinut în sistem. Acest proces este numit injectare şi este suportat de Portage prin fişierul /etc/portage/profile/package.provided.
Spre exemplu, dacă doriţi să informaţi Portage despre vanilla-sources-2.6.11.6 pe care l-aţi instalat manual, adăugaţi următoarea linie în /etc/portage/profile/package.provided:
Cod 3.1: Exemplu de linie pentru package.provided |
sys-kernel/vanilla-sources-2.6.11.6 |
Aplicaţia ebuild este o interfaţă de nivel mai scăzut pentru sistemul Portage. Utilizând această aplicaţie, puteţi executa acţiuni specifice pentru un anumit fişier ebuild. Spre exemplu, puteţi efectua paşii instalării unui pachet individual.
Utilizarea ebuild este mai mult pentru scopuri de dezvoltare; mai multe informaţii despre ebuild pot, astfel, fi găsite în Manualul Dezvoltatorilor. În orice caz, vom prezenta ce instanţe ale unui ebuild sunt invocate de Portage în timpul procesului de instalare al unui anumit pachet şi cum să invocăm paşii post-configurare permişi de unele ebuild-uri.
6.b. Instalarea Manuală de Aplicaţii
Descărcarea Surselor & Validarea
De câte ori invocaţi ebuild pentru un anumit fişier ebuild, acesta va verifica dacă sumele de control ale tuturor fişierelor implicate sunt egale cu cele conţinute în fişierul Manifest sau files/digest-<nume>-<versiune>. Aceasta se întâmplă după ce sursele au fost descărcate.
Pentru a descărca sursele utilizând comanda ebuild, rulaţi:
Cod 2.1: Descărcarea surselor |
# ebuild cale/catre/ebuild fetch
|
Dacă suma de control md5 nu se potriveşte cu cea listată în fişierul Manifest sau dacă una din sursele descărcate nu se potrivesc celor conţinute în fişierul files/digest-<package>, veţi primi un mesaj de eroare similar cu următorul:
Cod 2.2: Sumă de control incorectă pentru ebuild |
!!! File is corrupt or incomplete. (Digests do not match) >>> our recorded digest: db20421ce35e8e54346e3ef19e60e4ee >>> your file's digest: f10392b7c0b2bbc463ad09642606a7d6 |
Următoarea linie, va menţiona fişierul eronat.
Dacă sunteţi convins că sursele pe care le-aţi descărcat sau însuşi fişierul ebuild sunt valide, puteţi regenera fişierele Manifest şi digest-<package> utilizând funcţionalitatea digest a comenzii ebuild:
Cod 2.3: Regenerarea Manifest şi digest |
# ebuild cale/catre/ebuild digest
|
Pentru a decompresa sursele în /var/tmp/portage (sau orice alt director specificat în /etc/make.conf), utilizaţi funcţionalitatea unpack a comenzii ebuild:
Cod 2.4: Decompresia surselor |
# ebuild cale/catre/ebuild unpack
|
Aceasta va executa funcţia src_unpack() (ce are conţinutul implicit extragerea directă dacă nu este specificată nici o funcţie src_unpack() ). Tot în acest pas se aplică toate patch-urile.
Următorul pas în procesul de instalare este compilarea surselor. Funcţionalitatea compile a comenzii ebuild realizează acest pas prin execuţia funcţiei src_compile() din fişierul ebuild. Aceasta include şi paşii de configurarea, dacă este cazul.
Cod 2.5: Compilarea surselor |
# ebuild cale/catre/ebuild compile
|
Este recomandat să editaţi funcţia src_compile() a fişierului ebuild dacă doriţi să modificaţi instrucţiunile de compilare. Totuşi, puteţi determina Portage să considere că aplicaţia ebuild a terminat paşii de compilare. Rulaţi individual toate comenzile necesare şi creaţi un fişier numit .compiled în directorul de lucru:
Cod 2.6: Informarea Portage despre terminarea paşilor de compilare |
# touch .compiled
|
Instalarea Fişierelor într-o Locaţie Temporară
La următorul pas, Portage va instala toate fişierele necesare într-o locaţie temporară. Acest director va conţine, în acest caz, toate fişierele ce urmează să fie instalate în sistemul de fişiere real. Puteţi realiza acest lucru prin rularea funcţiei install a comenzii ebuild ce execută funcţia src_install() din fişierul ebuild:
Cod 2.7: Instalarea fişierelor |
# ebuild cale/catre/ebuild install
|
Instalarea Fişierelor în Sistemul de Fişiere Real
Pasul final este instalarea tuturor fişierelor în sistemul de fişiere real şi înregistrarea acestor fişiere în baza de date a Portage. Comanda ebuild denumeşte acest pas "qmerge" şi implică următorii paşi:
Rulaţi funcţia qmerge a comenzii ebuild pentru a realiza aceşti paşi:
Cod 2.8: Instalarea fişierelor în sistemul de fişiere real |
# ebuild cale/catre/ebuild qmerge
|
Curăţarea Directorului Temporar
În final, puteţi curăţa directorul temporar prin utilizarea funcţiei clean a comenzii ebuild:
Cod 2.9: Curăţarea directorului temporar |
# ebuild cale/catre/ebuild clean
|
6.c. Caracteristici Adiţionale Ebuild
Rularea Tuturor Comenzilor Legate de Instalare
Utilizând funcţia merge a comenzii ebuild puteţi rula descărcarea, decompresia, compilarea, instalarea şi comenzile qmerge într-un singur pas:
Cod 3.1: Instalarea aplicaţiilor |
# ebuild cale/catre/ebuild merge
|
Efectuarea Acţiunilor de Configurare
Unele aplicaţii includ instrucţiuni ce configurează pachetul în continuare, pe sistemul dvs. Aceste instrucţiuni pot fi interactive şi, de aceea, nu pot fi executate automat. Pentru a rula aceşti paşi de configurare, ce sunt listaţi în funcţia (opţională) a fişierului ebuild, utilizaţi funcţionalitatea config a comenzii ebuild:
Cod 3.2: Configurarea unui pachet |
# ebuild cale/catre/ebuild config
|
Îi puteţi specifica sistemului Portage să creeze un pachet binar pentru un fişier ebuild, sau chiar un pachet RPM. Utilizaţi funcţia package sau rpm a comenzii ebuild pentru a crea aceste arhive. Există, totuşi, unele diferenţe de funcţionalitate între acestea două:
Cod 3.3: Crearea de pachete |
(Pentru un pachet binar compatibil cu Portage) # ebuild cale/catre/ebuild package (Pentru un pachet RPM) # ebuild cale/catre/ebuild rpm |
Totuşi, fişierul RPM creat, nu va conţine informaţia de dependenţă a fişierului ebuild.
Vă rugăm să consultaţi următoarele pagini de manual pentru mai multe informaţii despre Portage, aplicaţia ebuild şi fişierele ebuild:
Cod 4.1: Pagini de manual |
$ man portage (Portage însuşi) $ man emerge (Comanda emerge) $ man ebuild (Comanda ebuild) $ man 5 ebuild (Sintaxa fişierului ebuild) |
Veţi găsi, de asemenea, informaţii în legătură cu dezvoltarea în Manualul Dezvoltatorilor.
Notă: Acest document presupune că aţi configurat corect kernel-ul dvs., modulele pentru componentele hardware şi cunoaşteţi numele interfeţei componentei dvs. hardware. De asemenea, presupune cazul în care configuraţi eth0, dar poate fi şi eth1, wlan0, etc. |
Notă: Acest document necesită rularea pachetului baselayout-1.11.11 sau mai nou. |
Pentru a începe configurarea plăcii dvs. de reţea, trebuie să i-o specificaţi sistemului RC al Gentoo. Aceasta se poate face prin crearea unui link simbolic de la net.lo către net.eth0 în /etc/init.d
Cod 1.1: Crearea link-ului simbolic net.eth0 către net.lo |
# cd /etc/init.d # ln -s net.lo net.eth0 |
Sistemul RC al Gentoo recunoaşte acum interfaţa respectivă. De asemenea, trebuie să cunoască modalitatea de configurare a noii interfeţe. Toate interfeţele de reţea sunt configurate în /etc/conf.d/net. Mai jos, aveţi un exemplu de configurare DHCP şi adresă statică.
Cod 1.2: Exemple pentru /etc/conf.d/net |
# Pentru DHCP config_eth0=( "dhcp" ) # Pentru IP static utililzând notaţia CIDR config_eth0=( "192.168.0.7/24" ) routes_eth0=( "default via 192.168.0.1" ) # Pentru IP static, utilizând notaţia cu mască de reţea config_eth0=( "192.168.0.7 netmask 255.255.255.0" ) routes_eth0=( "default gw 192.168.0.1" ) |
Notă: Dacă nu specificaţi o configuraţie pentru interfaţa dvs., atunci este presupus DHCP. |
Notă: CIDR înseamnă Classless InterDomain Routing. Original, adresele IPv4 erau clasificate ca A, B sau C. Sistemul de clasificare anterior nu se aştepta la popularitatea masivă a Internetului şi este în pericol de a rămâne fără adrese unice noi. CIDR este o schemă de adresare ce permite unei adrese IP să desemneze mai multe adrese IP. O adresă IP CIDR arată ca o adresă IP normală exceptând faptul că se termină cu un caracter slash urmat de un număr; spre exemplu 192.168.0.0/16. CIDR este descris în RFC 1519. |
Acum, că ne-am configurat interfaţa, o putem porni şi opri prin utilizarea următoarelor comenzi.
Cod 1.3: Pornirea şi oprirea script-urilor de reţea |
# /etc/init.d/net.eth0 start # /etc/init.d/net.eth0 stop |
Important: Când aveţi probleme cu reţeaua, este recomandat să setaţi RC_VERBOSE="yes" în /etc/conf.d/rc pentru a vi se afişa mai multe informaţii despre ceea ce se intâmplă. |
Acum, că aţi pornit şi oprit cu succes interfaţa dvs. de reţea, este posibil să doriţi să o porniţi odată cu pornirea sistemului. Iată cum puteţi face acest lucru. Ultima comandă "rc" în specifică sistemului Gentoo să pornească orice script-uri din nivelul de iniţializare curent, ce nu au fost pornite, încă.
Cod 1.4: Configurarea unei interfeţe de reţea pentru a porni la boot |
# rc-update add net.eth0 default # rc |
Variabila config_eth0 reprezintă inima configuraţiei unei interfeţe. Este o listă de instrucţiuni de nivel înalt pentru configurarea interfeţei (eth0 în acest caz). Fiecare comandă din lista de instrucţiuni este executată secvenţial. Interfaţa este considerată OK dacă cel puţin o comandă funcţionează.
Iată o listă de instrucţiuni integrate:
| Commandă | Descriere |
| null | Nu face nimic |
| noop | Dacă interfaţa este activă şi există o adresă, atunci anulează configurarea cu succes |
| o adresă IPv4 sau IPv6 | Adaugă adresa interfeţei |
| dhcp, adsl sau apipa (sau o anumită comandă dintr-un modul extern) | Rulează modulul ce oferă comanda. Spre exemplu, dhcp va rula un modul ce oferă DHCP, care poate fi, ori dhcpcd, udhcpc, dhclient sau pump. |
Dacă o comandă returnează eroare, puteţi specifica o comandă de revenire. Aceasta trebuie să se potrivească în structura configuraţiei exact.
Puteţi înlănţui aceste comenzi împreună. Iată unele exemple din lumea reală.
Cod 1.1: Exemple de configurare |
# Adăugarea a trei adrese IPv4 config_eth0=( "192.168.0.2/24" "192.168.0.3/24" "192.168.0.4/24" ) # Adăugarea unei adrese IPv4 şi a două adrese IPv6 config_eth0=( "192.168.0.2/24" "4321:0:1:2:3:4:567:89ab" "4321:0:1:2:3:4:567:89ac" ) # Păstraţi adresa desemnată de kernel, dacă interfaţa nu se activează # deci desemnează o altă adresă prin DHCP. Dacă DHCP returnează eroare # atunci adaugă o adresă statică determinată de APIPA config_eth0=( "noop" "dhcp" ) fallback_eth0=( "null" "apipa" ) |
Notă: Când utilizaţi modulul ifconfig şi adăugaţi una sau mai multe adrese, aliasurile interfeţelor sunt create pentru fiecare adresă suplimentară. Deci, cu exemplele de mai sus, veţi avea interfeţele eth0, eth0:1 şi eth0:2. Nu puteţi face nimic special cu aceste interfeţe, deoarece kernel-ul sau alte aplicaţii vor trata eth0:1 şi eth0:2 ca eth0. |
Important: Ordinea comenzilor de revenire este importantă! Dacă nu am specificat opţiunea null, atunci comanda apipa va fi rulată doar în cazul în care comanda noop returnează eroare. |
Script-urile de iniţializare din /etc/init.d pot depinde de o anumită interfaţă de reţea sau doar de net. net poate fi definit în /etc/conf.d/rc să aibă o altă însemnătate prin utilizarea variabilei RC_NET_STRICT_CHECKING.
| Valoare | Descriere |
| none | Serviciul net este considerat întotdeauna activ |
| no | În principiu, aceasta înseamnă că cel puţin un serviciu net.* în afară de net.lo trebuie să fie activ. Aceasta poate fi utilizată de utilizatorii de sisteme notebook ce deţin o interfaţă WIFI şi o interfaţă statică, şi doresc ca doar una să fie activă în orice moment au nevoie de o interfaţă activă. |
| lo | Aceasta este similară cu opţiunea no, numai că şi net.lo este luată în considerare. Acest lucru este folositor utilizatorilor cărora nu le pasă ca o anume interfaţă de reţea să fie activă la boot. |
| yes | Pentru aceasta, TOATE interfeţele de reţea TREBUIE să fie active pentru ca serviciul net să fie considerat activ. |
Dar ce se întâmplă în situaţia în care net.br0 depinde de net.eth0 şi net.eth1? net.eth1 poate fi un dispozitiv wireless sau PPP ce necesită configurare înainte să fie adăugate în bridge. Aceasta nu se poate înfăptui dacă /etc/init.d/net.br0 este un link simbolic la net.lo.
Răspunsul este crearea propriei funcţii depend() în /etc/conf.d/net
Cod 2.1: dependenţă net.br0 în /etc/conf.d/net |
# Puteţi utiliza orice dependenţă (use, after, before) ca în script-urile curente
depend_br0() {
need net.eth0 net.eth1
}
|
Pentru o discuţie mai detaliată despre dependenţă, consultaţi secţiunea "Scrierea Script-urilor de Iniţializare" din Manualul Gentoo.
2.c. Nume de variabile şi valori
Numele de variabile este dinamic. Acestea urmează în mod normal, structura de variabila_${interfata|mac|essid|apmac}. Spre exemplu, variabila dhcpcd_eth0 are ca valoare opţiunile dhcpcd pentru eth0 şi dhcpcd_essid are ca valoare opţiunile dhcpcd când oricare interfaţă se conectează la numele ESSID "essid".
Oricum, nu este nici o regulă principală şi rapidă ce defineşte faptul că numele interfeţelor trebuie să fie ethx. De fapt, multe interfeţe wireless au numele interfeţelor ca wlanx, rax cât şi ethx. De asemenea, unele interfeţe definite de utilizator, cum ar fi sisteme bridge, li se poate desemna orice nume, cum ar fi foo. Mai interesant, dispozitivele wireless Access Point pot avea nume cu caractere non-alfanumerice conţinute - aceasta este important, deoarece puteţi configura parametrii de reţea pentru fiecare nume ESSID.
Dezavantajul îl reprezintă faptul că Gentoo utilizează variabile bash pentru reţea - iar bash nu poate utiliza altceva în afara caracterelor alfanumerice din engleză. Pentru a trece peste această limitare, noi modificăm fiecare caracter ce nu este unul alfanumeric englezesc, într-un caracter _.
Un alt dezavantaj al bash este conţinutul variabilelor - unele caractere trebuie să fie reprezentate escape. Aceasta se poate efectua prin plasarea caracterului \ în faţa caracterului ce trebuie reprezentat escape. Mai jos aveţi o listă a caracterelor ce trebuie reprezentate escape în acest mod: ", ' şi \.
În acest exemplu, vom utiliza nume wireless ESSID, deoarece acestea pot conţine cea mai mare plajă de caractere. Vom utiliza ESSID My "\ NET.
Cod 3.1: exemplu de nume de variabilă |
# Aceasta funcţionează, însă domeniul este invalid dns_domain_My____NET="My \"\\ NET" # Comanda de mai sus setează domeniul dns la valoarea My "\ NET când o placă wireless # se conectează la un dispozitiv AP al cărui nume ESSID este My "\ NET |
Acum suportăm script-uri de reţea modulare, ceea ce înseamnă că puteţi adăuga cu uşurinţă suport pentru tipuri noi de interfeţe şi module de configurare păstrând compatibilitatea cu cele existente.
Modulele se încarcă implicit în cazul în care pachetul necesar pentru acestea este instalat. Dacă specificaţi un modul aici ce nu are pachetul corespondent instalat, atunci veţi primi o eroare ce va indica numele pachetului ce trebuie instalat. În mod ideal, puteţi utiliza setările modulelor deja prezente atunci când aveţi unul sau mai multe pachete ce oferă acelaşi serviciu şi îl preferaţi pe unul dintre acestea relativ la celălalt.
Notă: Toate setările discutate aici sunt prezente în fişierul /etc/conf.d/net, în cazul în care nu este specificat altfel. |
Cod 1.1: Preferenţa modulelor |
# Preferaţi iproute2 în locul ifconfig modules=( "iproute2" ) # Puteţi, de asemenea, să specificaţi şi alte module pentru # o interfaţă. În acest caz preferăm udhcpc în locul dhcpcd modules_eth0=( "udhcpc" ) # Puteţi, de asemenea, să specificaţi ce module să nu fie utilizate - spre exemplu # aţi putea utiliza un o aplicaţie supplicant sau linux-wlan-ng pentru a controla # configuraţia wireless, dar totuşi doriţi să configuraţi setările de reţea pentru fiecare ESSID asociat. modules=( "!iwconfig" ) |
3.b. Aplicaţii pentru manipularea interfeţelor
Oferim două aplicaţii pentru a manipula interfeţele, şi anume: ifconfig şi iproute2. Aveţi nevoie de unul dintre acestea pentru a efectua orice tip de configurare de reţea.
ifconfig este, momentan, implicit în Gentoo şi este inclus în profilul de sistem. iproute2 este un pachet mult mai puternic şi flexibil, dar nu este inclus implicit.
Cod 2.1: Pentru a instala iproute2 |
# emerge sys-apps/iproute2 # Pentru a prefera iproute2 în locul ifconfig, în cazul în care ambele sunt instalate modules=( "iproute2" ) |
Deoarece, atât ifconfig cât şi iproute2 efectuează acţiuni similare, noi permitem o configurare de bază pentru a funcţiona cu fiecare. Spre exemplu, ambele exemple de cod de mai jos funcţionează, indiferent de modulul utilizat.
Cod 2.2: exemple ifconfig şi iproute2 |
config_eth0=( "192.168.0.2/24" )
config_eth0=( "192.168.0.2 netmask 255.255.255.0" )
# Putem specifica, de asemenea, şi adresa de difuzare
config_eth0=( "192.168.0.2/24 brd 192.168.0.255" )
config_eth0=( "192.168.0.2 netmask 255.255.255.0 broadcast 192.168.0.255" )
|
DHCP este utilizat la obţinerea informaţiilor de reţea (adresă IP, server-e DNS, Gateway, etc) de la un server DHCP. Aceasta înseamnă că, dacă există un server DHCP ce rulează în reţeaua dvs., trebuie doar să-i specificaţi fiecărui client să utilizeze DHCP iar acesta setează reţeaua singur. Bineînţeles, va trebui să configuraţi alte opţiuni, cum ar fi cele de wireless, PPP şi altele, dacă este necesar, înainte de a putea utiliza DHCP.
DHCP poate fi oferit de dhclient, dhcpcd, pump sau udhcpc. Fiecare modul DHCP are argumentele sale pro şi contra - iată un sumar.
| Modul DHCP | Pachet | Pro | Contra |
| dhclient | net-misc/dhcp | Dezvoltat de ISC, aceiaşi oameni care dezvoltă BIND DNS. Foarte configurabil | Configurarea este foarte complexă, aplicaţia este oarecum mare, nu poate transfera server-ele NTP de la DHCP, nu trimite nici un nume de gazdă implicit |
| dhcpcd | net-misc/dhcpcd | De mult timp, implicit în Gentoo, nu se bazează pe utilitare externe | Nu mai este menţinut de dezvoltatori, poate fi încet ca timpi, nu devine daemon când timpul de asociere este infinit |
| pump | net-misc/pump | Foarte simplu, nu se bazează pe utilitare externe | Nu mai este menţinut de dezvoltatori, nu este de încredere, în special pentru dispozitive modem, nu poate prelua server-e NIS de la DHCP |
| udhcpc | net-misc/udhcp | Foarte simplu - cel mai mic client DHCP cunoscut, dezvoltat pentru sisteme integrate | Nu este verificat - nici o distribuţie nu îl utilizează implicit, nu se poate defini un timp peste 3 secunde |
Dacă aveţi mai mult de un client DHCP instalat, trebuie să specificaţi pe care să-l utilizaţi - altfel utilizăm implicit dhcpcd, dacă este disponibil.
Pentru a transmite opţiuni specifice modulului dhcp, utilizaţi modul_eth0="..." (modificaţi modulul cu numele clientului DHCP pe care îl utilizaţi - spre ex. dhcpcd_eth0)
Încercăm să facem DHCP relativ agnostic - astfel, suportăm următoarele comenzi utilizând variabila dhcp_eth0. Implicit nu este setată nici una dintre opţiuni
Cod 3.1: Exemplu de configurare DHCP din /etc/conf.d/net |
# Necesar doar când aveţi mai mult de un client DHCP instalat modules=( "dhcpcd" ) config_eth0=( "dhcp" ) dhcpcd_eth0="-t 10" # Expirarea timpului după 10 secunde dhcp_eth0="release nodns nontp nonis" # Preluăm doar o adresă |
Notă: dhcpcd, udhcpc şi pump trimit numele de gazdă curent server-ului de DHCP implicit, deci nu trebuie să-l mai specificaţi. |
Mai întâi trebuie să instală aplicaţia ADSL.
Cod 4.1: Instalarea pachetului rp-pppoe |
# emerge net-dialup/rp-pppoe
|
Atenţie: baselayout-1.11.x suportă doar PPPOE. Sperăm că următoarele versiuni vor suporta PPPOA. |
Acum, trebuie să configurăm eth0 să fie o interfaţă ADSL şi să introducem numele nostru de utilizator, prin actualizarea /etc/conf.d/net.
Cod 4.2: Configurarea eth0 pentru ADSL în /etc/conf.d/net |
config_eth0=( "adsl" ) adsl_user_eth0="nume_utilizator" |
La final, trebuie să definiţi numele dvs. de utilizator şi parola în /etc/ppp/pap-secrets.
Cod 4.3: exemplu de fişier /etc/ppp/pap-secrets |
# Caracterul * este important
"username" * "password"
|
3.e. APIPA (Automatic Private IP Addressing - Adresare Automată de Adrese IP Private)
APIPA încearcă să găsească o adresă liberă în intervalul 169.254.0.0-169.254.255.255 prin emiterea de semnale arping către adrese aleatoare din acel interval pentru interfaţă. Dacă nu este primit nici un răspuns, atunci asociem acea adresă interfeţei.
Aceasta este folositor doar pentru reţelele LAN ce nu conţin nici un server DHCP şi nu vă conectaţi direct la internet, iar celelalte sisteme utilizează APIPA.
Pentru suportul APIPA, instalaţi net-misc/iputils sau net-analyzer/arping.
Cod 5.1: Configurarea APIPA din /etc/conf.d/net |
# Încercaţi mai întâi DHCP - dacă aceasta returnează eroare, se trece la APIPA config_eth0=( "dhcp" ) fallback_eth0=( "apipa" ) # Utilizăm doar APIPA config_eth0=( "apipa" ) |
Pentru legarea conexiunilor instalaţi net-misc/ifenslave.
Bonding este utilizat pentru a mări banda de reţea. Dacă aveţi două plăci ce servesc aceeaşi reţea, le puteţi lega împreună, astfel ca aplicaţiile dvs. să le considere ca fiind doar o singură interfaţă, dar în realitate să le utilizeze pe amândouă.
Cod 6.1: configurarea legării prin bonding în /etc/conf.d/net |
# Pentru a lega interfeţele împreună slaves_bond0="eth0 eth1 eth2" # Puteţi alege să nu asociaţi o adresă IP interfeţei rezultate prin legare config_bond0=( "null" ) # Dependenţă pentru eth0, eth1 şi eth2, deoarece pot necesita configurare suplimentară depend_bond0() { need net.eth0 net.eth1 net.eth2 } |
3.g. Interconectarea prin Bridge (suport 802.1d)
Pentru suportul interconectării prin bridge, instalaţi net-misc/bridge-utils.
Interconectarea prin bridge este utilizată pentru a uni două reţele. Spre exemplu, este posibil să aveţi un server conectat la internet printr-un dispozitiv modem şi o placă de acces wireless pentru a activa conectarea altor sisteme la internet prin dispozitivul modem ADSL. Puteţi crea o interconectare bridge pentru a uni cele două interfeţe.
Cod 7.1: Configuraţia bridge din /etc/conf.d/net |
# Configuraţi sistemul bridge - "man btctl" pentru mai multe detalii brctl_br0=( "setfd 0" "sethello 0" "stp off" ) # Pentru a adăuga porturi sistemului bridge br0 bridge_br0="eth0 eth1" # Trebuie să reconfiguraţi porturile la valori null pentru ca dhcp să nu pornească config_eth0=( "null" ) config_eth1=( "null" ) # În final, asociaţi sistemului bridge o adresă - puteţi utiliza DHCP, de asemenea config_br0=( "192.168.0.1/24" ) # Dependenţă de eth0 şi eth1, deoarece este posibil să necesite configurare suplimentară depend_br0() { need net.eth0 net.eth1 } |
Important: Pentru utilizarea unor setări bridge, este posibil să trebuiască consultarea documentaţiei despre numele de variabilă. |
Nu trebuie să instalaţi nimic pentru a modifica adresa MAC a interfeţei dvs. dacă aveţi sys-apps/baselayout-1.11.14 sau mai nou şi doriţi să modificaţi la o anumită adresă MAC. Dar, dacă modificaţi cu o adresă aleatoare sau aveţi instalată o versiune de baselayout mai veche decât cea menţionată mai sus, atunci trebuie să instalaţi net-analyzer/macchanger.
Cod 8.1: Exemplu pentru modificarea adresei MAC |
# Pentru a seta adresa MAC a interfeţei mac_eth0="00:11:22:33:44:55" # Pentru a alege aleator doar ultimii 2 octeţi mac_eth0="random-ending" # Pentru a alege aleator în cazul aceluiaşi tip de conexiune (spre ex. fibră, # cupru, wireless) , pentru toţi producătorii mac_eth0="random-samekind" # Pentru a alege aleator între orice tip de conexiune (spre ex. fibră, # cupru, wireless) , pentru toţi producătorii mac_eth0="random-anykind" # Pentru alegerea aleatoare în întregime - ATENŢIE: unele adrese MAC generate # de această soluţie, este posibil să NU se comporte corect mac_eth0="random-full" |
Nu trebuie să instalaţi nimic pentru tunelare, deoarece aplicaţia de manipulare a interfeţei vă poate efectua acest lucru.
Cod 9.1: Configurarea tunelării în /etc/conf.d/net |
# Pentru tuneluri GRE iptunnel_vpn0="mode gre remote 207.170.82.1 key 0xffffffff ttl 255" # Pentru tuneluri IPIP iptunnel_vpn0="mode ipip remote 207.170.82.2 ttl 255" # Pentru configurarea interfeţei config_vpn0=( "192.168.0.2 peer 192.168.1.1" ) |
Pentru suport VLAN, instalaţi net-misc/vconfig.
Reţeaua Virtuală (Virtual LAN) este un grup de dispozitive de reţea ce se comportă ca şi când acestea ar fi fost conectate la un singur segment de reţea - chiar dacă este posibil să nu fie din acelaşi segment. Membrii VLAN se pot conecta numai la membrii aceleiaşi reţele VLAN, chiar dacă este posibil să împartă aceeaşi reţea fizică.
Cod 10.1: Configurarea VLAN din /etc/conf.d/net |
# Specificaţi numerele VLAN pentru interfaţă, în felul următor # Vă rugăm să vă asiguraţi că identificatorii VLAN nu conţin zerouri vlans_eth0="1 2" # Puteţi, de asemenea, să configuraţi reţeaua VLAN # consultaţi pagina de manual a vconfig pentru mai multe detalii vconfig_eth0=( "set_name_type VLAN_PLUS_VID_NO_PAD" ) vconfig_vlan1=( "set_flag 1" "set_egress_map 2 6" ) # Configurati interfaţa în mod normal config_vlan1=( "172.16.3.1 netmask 255.255.254.0" ) config_vlan2=( "172.16.2.1 netmask 255.255.254.0" ) |
Important: Pentru a utiliza unele setări VLAN, este posibil să trebuiască consultarea documentaţiei despre numele de variabilă. |
Momentan suportăm setarea wireless, fie prin intermediul wireless-tools fie wpa_supplicant. Lucrul important de reţinut este să vă amintiţi că dvs. configuraţi reţelele wireless într-un context global, şi nu la nivelul interfeţei.
wpa_supplicant este cea mai bună soluţie, dar nu suportă toate driver-ele. Pentru o listă de driver-e suportate, consultaţi site-ul wpa_supplicant. De asemenea, wpa_supplicant se poate conecta doar la sesiunile SSID pentru care le-aţi configurat.
wireless-tools suportă aproape toate plăcile şi driver-ele, dar nu se poate conecta la dispozitive WPA, ci numai la dispozitive Access Point.
Atenţie: Driver-ul linux-wlan-ng nu este suportat de baselayout, momentan. Aceasta se datorează faptului că linux-wlan-ng are propriile setări şi configurare, care sunt complet diferite de toate celelalte. Dezvoltatorii linux-wlan-ng sunt presaţi să îşi modifice setările pentru wireless-tools - când se va întâmpla acest lucru, veţi putea utiliza linux-wlan-ng cu baselayout. |
WPA Supplicant este un pachet ce vă permite să vă conectaţi la dispozitive access point cu WPA. Setarea acestuia este destul de neclară, deoarece este încă în stadiu de beta - oricum, funcţionează corect în cele mai multe din cazuri.
Cod 2.1: Instalarea wpa_supplicant |
# emerge net-wireless/wpa_supplicant
|
Important: Trebuie să aveţi CONFIG_PACKET activat în kernel-ul dvs. pentru ca wpa_supplicant să funcţioneze. |
Acum trebuie să configurăm /etc/conf.d/net pentru a prefera wpa_supplicant în detrimentul wireless-tools (dacă ambele sunt instalate, wireless-tools este implicit).
Cod 2.2: configurarea /etc/conf.d/net pentru wpa_supplicant |
# Preferăm wpa_supplicant în locul wireless-tools modules=( "wpa_supplicant" ) # Este important să-i specificăm aplicaţiei wpa_supplicant ce driver # să utilizeze, deoarece nu detectează foarte bine, încă wpa_supplicant_eth0="-Dmadwifi" |
Notă: Dacă utilizaţi driver-ul host-ap, va trebui să setaţi placa în modul Managed înainte de a putea fi utilizată corect cu wpa_supplicant. Puteţi utiliza iwconfig_eth0="mode managed" pentru acest lucru, în /etc/conf.d/net. |
A fost simplu, nu? Oricum, tot trebuie să configurăm însăşi aplicaţia wpa_supplicant, ceea ce este mai dificil, în funcţie de cât de securizate sunt dispozitivele Access Point la care încercăm să ne conectăm. Exemplul de mai jos este preluat şi simplificat din /etc/wpa_supplicant.conf.example distribuit împreună cu wpa_supplicant.
Cod 2.3: un examplu /etc/wpa_supplicant.conf |
# Linia de mai jos nu trebuie modificată, altfel va refuza să funcţioneze ctrl_interface=/var/run/wpa_supplicant # Asiguraţi-vă că numai utilizatorul root poate citi configuraţia WPA ctrl_interface_group=0 # Lăsaţi wpa_supplicant să se ocupe de scanarea şi selectarea dispozitivului AP ap_scan=1 # Caz simplu: WPA-PSK, PSK ca o frază de autentificare ASCII, permiterea tuturor cifrurilor valide network={ ssid="simplu" psk="fraza de autentificare foarte secreta" # Cu cât este mai mare prioritatea, cu atât mai curând se potriveşte priority=5 } # La fel ca în cazul anterior, dar cerem identificatorul de scanare # specifici pentru SSID (pentru dispozitivele AP ce resping difuzarea de SSID) network={ ssid="al doilea ssid" scan_ssid=1 psk="fraza de autentificare foarte secreta" priority=2 } # Este utilizat doar WPA-PSK. Orice combinaţie de cifru este acceptată network={ ssid="examplu" proto=WPA key_mgmt=WPA-PSK pairwise=CCMP TKIP group=CCMP TKIP WEP104 WEP40 psk=06b4be19da289f475aa46a33cb793029d4ab3db7a23ee92382eb0106c72ac7bb priority=2 } # Conexiune în text clar (fără WPA, fără IEEE 802.1X) network={ ssid="plaintext-test" key_mgmt=NONE } # Conexiune cu cheie WEP partajată (fără WPA, fără IEEE 802.1X) network={ ssid="static-wep-test" key_mgmt=NONE wep_key0="abcde" wep_key1=0102030405 wep_key2="1234567890123" wep_tx_keyidx=0 priority=5 } # Conexiune cu cheie WEP partajată (fără WPA, fără IEEE 802.1X) utilizând autentificare # pe bază de cheie partajată IEEE 802.11 network={ ssid="static-wep-test2" key_mgmt=NONE wep_key0="abcde" wep_key1=0102030405 wep_key2="1234567890123" wep_tx_keyidx=0 priority=5 auth_alg=SHARED } # Reţea IBSS/ad-hoc cu WPA-None/TKIP network={ ssid="test adhoc" mode=1 proto=WPA key_mgmt=WPA-NONE pairwise=NONE group=TKIP psk="secret passphrase" } |
Setările Iniţiale şi Modul Managed
Utilitarele Wireless oferă o modalitate fundamentală generică de a configura interfeţele wireless la nivelul de securitate WEP. În timp ce WEP este o metodă de securitate slabă, aceasta este şi ce mai predominantă.
Configurarea Utilitarelor Wireless este controlată de câteva variabile principale. Exemplul de fişier de configuraţie de mai jos ar trebui să descrie tot ceea ce vă este necesar. Un lucru de reţinut este faptul că nici o configuraţie nu reprezintă "conectarea la cel mai puternic dispozitiv Access Point neencriptat" - vom încerca mereu să vă conectăm la ceva.
Cod 3.1: Instalarea wireless-tools |
# emerge net-wireless/wireless-tools
|
Notă: Deşi puteţi să stocaţi setările dvs. wireless, în /etc/conf.d/wireless, acest ghid recomandă să le stocaţi în /etc/conf.d/net |
Important: Va trebui să consultaţi documentaţia despre numele variabilei. |
Cod 3.2: setări exemplu pentru iwconfig în /etc/conf.d/net |
# Preferăm iwconfig în locul wpa_supplicant modules=( "iwconfig" ) # Configuraţi cheile WEP pentru dispozitivele Access Point denumite ESSID1 şi ESSID2 # Puteţi configura până la 4 chei WEP, dar numai una poate fi activă în # orice moment, deci vom oferi un index implicit [1] pentru setarea # cheii [1] şi apoi, din nou, să modificăm cheia activă la [1]. # # Prefixarea cheii cu s: înseamnă că este o cheie ASCII, altfel o cheie HEX # # enc open specifică securitate liberă (cea mai securizată) # enc restricted specifică securitate mai restrictivă (mai puţin securizat) key_ESSID1="[1] s:yourkeyhere key [1] enc open" key_ESSID2="[1] aaaa-bbbb-cccc-dd key [1] enc restricted" # Setarea de mai jos funcţionează doar când scanăm după dispozitive # Access Point disponibile # Uneori, mai mult de un dispozitiv Access Point este vizibil, deci # trebuie să definim unul preferat la care să ne conectăm preferred_aps=( "ESSID1" "ESSID2" ) |
Setări pentru Selecţia Fină a Dispozitivelor Access Point
Puteţi adăuga unele opţiuni pentru a finisa selecţia dispozitivelor dvs. Access Point, dar acestea nu sunt necesare, în mod normal.
Puteţi decide dacă ne conectăm doar la dispozitivele Access Point preferate, sau nu. Implicit, dacă tot ce este configurat returnează eroare şi putem să ne conectăm la un dispozitiv Access Point necriptat, atunci vom face acest lucru. Aceasta poate fi controlată prin variabila associate_order. Iată un tabel de valori şi cum controlează acestea acest comportament.
| Valoare | Descriere |
| any | Comportamentul implicit |
| preferredonly | Ne vom conecta doar la dispozitivele AP vizibile din lista preferată |
| forcepreferred | Vom forţa conectarea la dispozitivele AP în ordinea preferată, dacă nu sunt detectate la o scanare |
| forcepreferredonly | Nu scanează după dispozitive Access Point - în loc, se încearcă conectarea la fiecare, în ordine |
| forceany | La fel ca în cazul forcepreferred + se conectează la orice alt dispozitiv AP disponibil |
În sfârşit, avem o selecţie blacklist_aps şi una unique_ap. blacklist_aps funcţionează similar cu preferred_aps. unique_ap este o valoare yes (da) sau no (nu) ce indică dacă o a doua interfaţă wireless se poate conecta la acelaşi dispozitiv Access Point ca prima interfaţă.
Cod 3.3: exemplu blacklist_aps şi unique_ap |
# Uneori nu doriţi niciodată conectarea la anumite dispozitive access point blacklist_aps=( "ESSID3" "ESSID4" ) # Dacă aveţi una sau mai multe plăci wireless, puteţi să specificaţi, # dacă doriţi, să permiteţi fiecărei plăci să se asocieze cu acelaşi # dispozitiv Access Point sau nu # Valorile sunt "yes" şi "no" # Implicit este "yes" unique_ap="yes" |
Dacă doriţi să vă setaţi ca pe un nod Ad-Hoc în cazul în care nu reuşiţi să vă conectaţi la nici un dispozitiv Access Point în modul managed, puteţi face şi acest lucru.
Cod 3.4: revenire la modul ad-hoc |
adhoc_essid_eth0="Acest Nod Adhoc" |
Ce spuneţi de conectarea la reţele Ad-Hoc sau rularea în modul Master pentru a deveni un dispozitiv Access Point? Iată o configuraţie doar pentru acest lucru! Puteţi specifica cheile WEP, aşa cum am exemplificat anterior.
Cod 3.5: configuraţie exemplu pentru ad-hoc/master |
# Setaţi modul - poate fi managed (implicit), ad-hoc sau master # Nu toate driver-ele suportă toate modurile mode_eth0="ad-hoc" # Setaţi valoarea ESSID pentru interfaţă # În modul managed, aceasta forţează interfaţa să încerce să se conecteze # la dispozitivul ESSID şi la nimic altceva essid_eth0="Acest Nod Adhoc" # Utilizăm canalul 3, dacă nu specificaţi unul channel_eth0="9" |
Important: Nota de mai jos este copiată exact din documentaţia BSD wavelan, ce poate fi găsită în documentaţia NetBSD. Există 14 canale posibile; ni s-a precizat că numerele 1-11 pentru canale sunt legale pentru America de Nord, canalele 1-13 pentru majoritatea ţărilor din Europa, canalele 10-13 pentru Franţa şi doar canalul 14 pentru Japonia. Dacă aveţi îndoieli, vă rugăm să consultaţi documentaţia ce însoţeşte dispozitivul dvs. access point. Asiguraţi-vă că acel canal pe care îl selectaţi este acelaşi cu al dispozitivului access point (sau al celeilalte plăci din reţeaua ad-hoc). Implicit pentru plăcile vândute în America de Nord şi cea mai mare parte a Europei este 3; implicit pentru plăcile vândute în Franţa este 11 şi pentru cele vândute în Japonia, implicit este 14. |
Probleme cu Utilitarele Wireless
Mai există unele variabile ce le puteţi utiliza pentru a vă activa şi rula prin intermediul dispozitivului dvs. wireless din cauza problemelor cauzate de driver sau mediu. Iată un table cu alte lucruri pe care le puteţi încerca.
| Variabilă | Valoarea Implicită | Descriere |
| iwconfig_eth0 | Consultaţi pagina de manual iwconfig pentru detalii despre parametrii ce pot fi transmişi utilitarului iwconfig | |
| iwpriv_eth0 | Consultaţi pagina de manual iwpriv pentru detalii despre parametrii ce pot fi transmişi utilitarului iwpriv | |
| sleep_scan_eth0 | 0 | Numărul de secunde de aşteptare înainte de a începe scanarea. Aceasta este necesară când driver-ul/componenta firmware are nevoie de mai mult timp de activare înainte de a fi utilizată. |
| sleep_associate_eth0 | 5 | Numărul de secunde de aşteptare al interfaţei asociate cu dispozitivul Access Point, înainte de a o încerca pe următoarea |
| associate_test_eth0 | MAC | Unele driver-e nu reajustează adresa MAC asociată cu una invalidă când returnează eroare sau încearcă să se asocieze. Unele driver-e nu reajustează nivelul de calitate când returnează eroare sau încearcă să se asocieze. Setările valide sunt MAC, quality şi all. |
| scan_mode_eth0 | Unele driver-e trebuie să scaneze în modul ad-hoc, deci dacă scanarea returnează eroare, încercaţi să setaţi ad-hoc, aici | |
| iwpriv_scan_pre_eth0 | Trimite unele comenzi iwpriv interfeţei, înainte de scanare. Consultaţi pagina de manual iwpriv pentru mai multe detalii | |
| iwpriv_scan_post_eth0 | Trimite unele comenzi iwpriv interfeţei, după scanare. Consultaţi pagina de manual iwpriv pentru mai multe detalii |
4.d. Definirea configuaţiei de reţea per ESSID
Uneori, când încercaţi să vă conectaţi la ESSID1, aveţi nevoie de o adresă IP statică, iar în momentul în care vă conectaţi la ESSID2, aveţi nevoie de DHCP. De fapt, majoritatea variabilelor de modul pot fi modificate pentru fiecare ESSID. Iată cum puteţi face acest lucru.
Notă: Acestea funcţionează dacă utilizaţi WPA Supplicant sau Wireless Tools. |
Important: Va trebui să consultaţi documentaţia despre numele variabilei. |
Cod 4.1: suprascrieţi setările de reţea per ESSID |
config_ESSID1=( "192.168.0.3/24 brd 192.168.0.255" ) routes_ESSID1=( "default via 192.168.0.1" ) config_ESSID2=( "dhcp" ) fallback_ESSID2=( "192.168.3.4/24" ) fallback_route_ESSID2=( "default via 192.168.3.1" ) # Putem defini server-e de nume, precum şi alte setări # NOTĂ: DHCP va suprascrie aceste setări dacă nu i se precizează să nu facă acest lucru dns_servers_ESSID1=( "192.168.0.1" "192.168.0.2" ) dns_domain_ESSID1="some.domain" dns_search_domains_ESSID1="search.this.domain search.that.domain" # Suprascrieţi adresa MAC a dispozitivului Access Point # Este folositor dacă mergeţi în diferite locaţii ce au acelaşi ESSID config_001122334455=( "dhcp" ) dhcpcd_001122334455="-t 10" dns_servers_001122334455=( "192.168.0.1" "192.168.0.2" ) |
Patru funcţii pot fi definite ce vor fi executate în jurul operaţiilor start/stop. Funcţiile sunt denumite cu numele interfeţei la început, pentru ca o funcţie să poată controla mai multe adaptoare.
Valorile returnate pentru funcţiile preup() şi predown() ar trebui să fie 0 (succes) pentru a indica că procesul de configurare sau deconfigurare poate continua. Dacă preup() returnează o valoarea non-zero, atunci configurarea interfeţei va fi întreruptă. Dacă predown() returnează o valoare non-zero, atunci interfeţei nu i se va permite continuarea deconfigurării.
Valorile returnate de funcţiile postup() şi postdown() sunt ignorate deoarece nu se poate efectua nimic dacă acestea returnează eroare.
${IFACE} este setată pentru interfaţa care trebuie să fie activată/dezactivată. ${IFVAR} este ${IFACE} convertit la un nume de variabilă permis de bash.
Cod 1.1: exemple de funcţii pre/post de activare/dezactivare |
preup() {
# Testăm conectivitatea interfeţei înainte de a o activa.
# Aceasta funcţionează doar pentru unele adaptoare de
# reţea şi necesită ca pachetul mii-diag să fie instalat.
if mii-tool ${IFACE} 2> /dev/null | grep -q 'no link'; then
ewarn "No link on ${IFACE}, aborting configuration"
return 1
fi
# Testăm conectivitatea interfeţei înainte de a o activa.
# Aceasta funcţionează doar pentru unele adaptoare de
# reţea şi necesită ca pachetul ethtool să fie instalat.
if ethtool ${IFACE} | grep -q 'Link detected: no'; then
ewarn "No link on ${IFACE}, aborting configuration"
return 1
fi
# Amintiţi-vă să returnaţi valoarea 0 în cazul succesului
return 0
}
predown() {
# Implicită în script este testarea directorului rădăcină
# NFS şi interzicerea dezactivării interfeţelor în acest caz.
# Notaţi faptul că, dacă specificaţi o funcţie predown() veţi
# suprascrie această logică. Iat-o în cazul în care aveţi nevoie...
if is_net_fs /; then
eerror "root filesystem is network mounted -- can't stop ${IFACE}"
return 1
fi
# Amintiţi-vă să returnaţi valoarea 0 în cazul succesului
return 0
}
postup() {
# Această funcţie poate fi utilizată, spre exemplu,
# pentru înregistrarea unui serviciu DNS dinamic. O altă
# posibilitate ar fi să trimiteţi/primiţi mesaje, odată
# ce interfaţa se activează.
return 0
}
postdown() {
# Această funcţie este prezentă, mai mult pentru completare...
# Nu m-am gândit la nici o funcţionalitate deosebită, încă ;-)
return 0
}
|
5.b. Funcţii standard pentru utilitare wireless
Notă: Aceasta nu funcţiona cu WPA Supplicant - dar variabilele ${ESSID} şi ${ESSIDVAR} sunt disponibile în funcţia postup(). |
Două funcţii pot fi definite ce vor fi invocate înainte şi după funcţia asociată. Aceste funcţii sunt invocate având numele sufixat cu numele interfeţei pentru ca o singură funcţie să poată controla mai multe adaptoare.
Valorile returnate pentru funcţia postassociate() ar trebui să fie 0 (succes) pentru indicarea continuării configurării sau deconfigurării. Dacă funcţia postassociate() returnează o valoare non-zero, atunci configurarea interfeţei va fi anulată.
Valoarea returnată pentru funcţia postassociate() este ignorată deoarece nu rămâne nici o acţiune de efectuat dacă aceasta indică eroare.
${ESSID} este setată exact la valoarea ESSID a dispozitivului AP la care vă conectaţi. ${ESSIDVAR} este ${ESSID} convertită la un nume de variabilă permis de bash.
Cod 2.1: funcţiile de asociere pre/post |
preassociate() {
# Rândurile de mai jos adaugă două variabile de configurare leap_user_ESSID
# şi leap_pass_ESSID. Când sunt ambele configurate pentru sesiunea ESSID la care
# sunteţi conectaţi, atunci rulăm script-ul CISCO LEAP
local user pass
eval user=\"\$\{leap_user_${ESSIDVAR}\}\"
eval pass=\"\$\{leap_pass_${ESSIDVAR}\}\"
if [[ -n ${user} && -n ${pass} ]]; then
if [[ ! -x /opt/cisco/bin/leapscript ]]; then
eend "For LEAP support, please emerge net-misc/cisco-aironet-client-utils"
return 1
fi
einfo "Waiting for LEAP Authentication on \"${ESSID//\\\\//}\""
if /opt/cisco/bin/leapscript ${user} ${pass} | grep -q 'Login incorrect'; then
ewarn "Login Failed for ${user}"
return 1
fi
fi
return 0
}
postassociate() {
# Această funcţie este prezentă, mai mult pentru completare...
# Nu m-am gândit la nici o funcţionalitate deosebită, încă ;-)
return 0
}
|
Notă: ${ESSID} şi ${ESSIDVAR} nu sunt disponibile în funcţiile predown() şi postdown(). |
Dacă dvs. şi sistemul dvs. sunt mereu în mişcare, este posibil să nu aveţi mereu un cablu ethernet sau o priză sau un dispozitiv access point disponibil. De asemenea, am dori ca reţeaua să funcţioneze automat când un cablu ethernet este introdus în priză sau când un dispozitiv access point este găsit.
Iată câteva utilitare ce vă pot ajuta în acest sens.
Notă: Acest document tratează doar ifplugd, dar există şi alte alternative pe care le puteţi încerca, cum este quickswitch. |
ifplugd este o aplicaţie daemon ce porneşte şi opreşte interfeţele în momentul când un cablu ethernet este introdus sau scos. Poate, de asemenea, să manipuleze detectarea asocierii cu un dispozitiv Access Point sau în momentul în care unul se află în rază.
Cod 2.1: Instalarea ifplugd |
# emerge sys-apps/ifplugd
|
Configurarea pentru ifplugd este destul de la obiect. Fişierul de configurare este menţinut în /etc/conf.d/ifplugd. Rulaţi man ifplugd pentru detalii despre funcţionalitatea acestor variabile.
Cod 2.2: configuraţie simplă ifplug |
# Definiţi interfeţele monitorizate INTERFACES="eth0" AUTO="no" BEEP="yes" IGNORE_FAIL="yes" IGNORE_FAIL_POSITIVE="no" IGNORE_RETVAL="yes" POLL_TIME="1" DELAY_UP="0" DELAY_DOWN="0" API_MODE="auto" SHUTDOWN="no" WAIT_ON_FORK="no" MONITOR="no" ARGS="" # Parametri adiţionali pentru ifplugd pentru interfaţa specificată. # Notaţi că variabila globală este ignorată în momentul setării unei variabile # ca aceasta, pentru o interfaţă MONITOR_wlan0="yes" DELAY_UP_wlan0="5" DELAY_DOWN_wlan0="5" |
Conţinutul acestui document este publicat sub licenţa Creative Commons - Attribution / Share Alike.