|
1.
Informaţii despre Sistemul de Fişiere
Ce este fstab?
Sub Linux, toate partiţiile folosite de sistem trebuie scrise în
/etc/fstab. Fişierul conţine punctele de mount-are a
partiţiilor (unde apar în structura sistemului de fişiere), cum trebuie
mountate şi cu ce opţiuni speciale (mount-are automată sau nu, dacă
user-ii normali pot mounta sau nu partiţia, etc.).
Crearea /etc/fstab
/etc/fstab foloseşte o sintaxă specială. Fiecare linie
conţine şase câmpuri, separate de spaţiu/spaţii, taburi, sau o
combinaţie între cele două. Fiecare câmp îşi are propria semnificaţie:
-
Primul câmp prezintă partiţia respectivă (calea către fişierul
dispozitiv)
-
Al doilea câmp arată directorul de mount-are, unde partiţia trebuie să
fie mount-ată.
-
Al treilea câmp arată sistemul de fişiere folosit pe partiţie.
-
Al patrulea câmp arată opţiunile folosite la mount-area partiţiilor.
Deoarece fiecare sistem de fişiere are opţiuni de mount-are specifice,
sunteţi încurajaţi să citiţi manualul comenzii mount (man mount) pentru
o listare completă. Punctele de mount-are separate sunt separate prin
virgule.
-
Al cincilea câmp este folosit de dump entru a determina dacă pentru
partiţia respectivă trebuie efectuat dump sau nu. În general, se
poate lăsa valoarea standard 0 (zero).
-
Al şaselea câmp este utilizat de fsck pentru a determina ordinea
în care sistemele de fişiere trebuie verificate, în cazul în care
PC-ul nu a fost oprit în mod normal. Sistemul de fişiere root ar trebui
să aibă valoarea 1, în timp ce restul partiţiilor ar trebui să
aibă 2 (sau 0, dacă verificarea nu este necesară).
Fişierul /etc/fstab implicit prezent în Gentoo nu este un
fişier valid, aşadar, porniţi nano (sau editorul favorit)
pentru a crea /etc/fstab:
Cod 1.1: Deschiderea /etc/fstab |
# nano -w /etc/fstab
|
Să vedem cum scriem opţiunile pentru partiţia /boot. Acesta
este doar un exemplu, astfel, dacă arhitectura folosită nu necesită
/boot (cum sunt maşinile PPC de la Apple), nu o copiaţi.
În exemplul nostru implicită pentru x86, /boot este partiţia
/dev/hda1, cu ext2 ca sistem de fişiere. Trebuie
verificat în timpul procesului de boot, aşadar vom scrie:
Cod 1.1: Un exemplu de linie /boot pentru /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults 1 2
|
Unii utilizatori nu doresc ca partiţia lor /boot să fie
mount-ată automat, pentru a imbunătăţi securitatea sistemului. Aceştia
trebuie să înlocuiască defaults cu noauto. Aceasta
înseamnă că trebuie să mount-aţi manual partiţia de câte ori doriţi
să o folosiţi.
Acum, pentru a îmbunătăţi performanţa, cei mai mulţi utilizatori ar
trebui să adauge opţiunea noatime, opţiune ce va duce la o mărire
a vitezei sistemului, fiindcă timpii de acces nu sunt înregistraţi (în
general nu sunt necesari)
Cod 1.1: O linie /boot optimizată din /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2
|
Dacă am continua, am ajunge să avem următoarele trei linii (pentru
partiţiile /boot, / şi swap):
Cod 1.1: Trei linii /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2
/dev/hda2 none swap sw 0 0
/dev/hda3 / ext3 noatime 0 1
|
Pentru a încheia, ar trebui adăugată o regulă pentru /proc,
tmpfs (obligatoriu) şi pentru CD-ROM (bineînţeles, dacă aveţi
alte partiţii sau drive-uri, adăugaţi-le):
Cod 1.1: Un exemplu final pentru /etc/fstab |
/dev/hda1 /boot ext2 defaults,noatime 1 2
/dev/hda2 none swap sw 0 0
/dev/hda3 / ext3 noatime 0 1
none /proc proc defaults 0 0
none /dev/shm tmpfs nodev,nosuid,noexec 0 0
/dev/cdroms/cdrom0 /mnt/cdrom auto noauto,user 0 0
|
Opţiunea auto face ca mount să ghicească ce sistem de
fişiere este folosit (recomandat pentru componente detaşabile, deoarece ele
pot avea o varietate de sisteme) iar opţiunea user oferă accesul la
CD utilizatorilor non-root.
Acum, folosiţi exemplul de mai sus pentru a crea propriul
/etc/fstab. Dacă sunteţi utilizator SPARC, ar trebui
să adăugaţi şi linia următoare:
Cod 1.1: Adăugarea unui sistem de fişiere deschis pentru /etc/fstab |
none /proc/openprom openpromfs defaults 0 0
|
Verificaţi de două ori configuraţia /etc/fstab, salvaţi şi
ieşiţi pentru a continua.
1.
Informaţii reţea
Hostname, Domainname etc.
O decizie ce trebuie făcută de user este numele PC-ului. Aceasta pare a fi
uşoară, dar mulţi utilizatori au dificultăţi alegând un nume
potrivit pentru PC-ul cu Linux. Pentru a grăbi puţin lucrurile, trebuie să
ştiţi că, orice nume alegeţi, acesta poate fi modificat ulterior. Puteţi
pur şi simplu să vă numiţi sistemul tux şi domeniul
homenetwork.
Folosim acestă denumire în exemplul următor. Mai întâi, setăm numele:
Cod 1.1: Setarea numelui |
# nano -w /etc/conf.d/hostname
HOSTNAME="tux"
|
Apoi, setăm numele domeniului:
Cod 1.1: Setarea numelui domeniului |
# nano -w /etc/conf.d/domainname
DNSDOMAIN="homenetwork"
|
Dacă aveţi un domeniu NIS (dacă nu ştiţi ce este acesta, sigur nu
utilizaţi aşa ceva), aveţi nevoie să-l definiţi şi pe acesta:
Cod 1.1: Setarea numelui de domeniu NIS |
# nano -w /etc/conf.d/domainname
NISDOMAIN="my-nisdomain"
|
Configurarea reţelei
Înainte de a avea acea stare "Hei, am mai făcut asta o dată", trebuie
să ştiţi că setările făcute la începutul instalării au fost DOAR
pentru instalare. Acum, vom face configurările permanente pentru noul sistem
Gentoo.
Notă:
Informaţii mai detaliate despre reţea, incluzând subiecte avansate ca sistemele
bonding, bridging, reţele VLAN 802.1Q sau reţelistica wireless, sunt incluse
în secţiunea despre (Configurarea Reţelei în Gentoo).
|
Toate setările reţelei sunt ţinute în /etc/conf.d/net. Acesta
foloseşte o sintaxă simplă, dar care nu poate fi folosită intuitiv,
dacă nu ştiţi să setaţi reţeaua manual. Dar nu vă temeţi, vă vom
explica totul. Un exemplu de fişier comentat ce acoperă deverse configuraţii
este disponibil în /etc/conf.d/net.example.
DHCP este utilizat implicit şi nu necesită nici o configurare ulterioară.
Dacă trebuie să vă configuraţi conexiunea la reţea, fie pentru că aveţi nevoie
să specificaţi anumite opţiuni DHCP sau pentru că nu utilizaţi deloc DHCP,
deschideţi /etc/conf.d/net cu editorul vaforit (în acest exemplu
este folosit nano ):
Cod 1.1: Deschiderea /etc/conf.d/net pentru editare |
# nano -w /etc/conf.d/net
|
Veţi observa următorul fişier:
Cod 1.1: Fişierul implicit /etc/conf.d/net |
# Această configuraţie goală va utiliza automat DHCP pentru pentru orice script
# net.* din /etc/init.d. Pentru a crea o configuraţie mai completă, vă rugăm
# să analizaţi fişierul /etc/conf.d/net.example şi să salvaţi configuraţia în
# /etc/conf.d/net (acest fişier :]!).
|
Pentru a introduce propriile dvs. adrese IP, netmask şi gateway, trebuie să
setaţi atât config_eth0 cât şi routes_eth0:
Cod 1.1: Setarea manuală a informaţiilor despre IP pentru eth0 |
config_eth0=( "192.168.0.2 netmask 255.255.255.0 brd 192.168.0.255" )
routes_eth0=( "default gw 192.168.0.1" )
|
Pentru a utiliza DHCP şi a adăuga anumite opţiuni DHCP, definiţi
config_eth0 şi dhcp_eth0:
Cod 1.1: Obţinerea unei adrese IP pentru eth0 în mod automat |
config_eth0=( "dhcp" )
dhcp_eth0="nodns nontp nonis"
|
Vă rugăm să consultaţi fişierul /etc/conf.d/net.example pentru o
listă cu toate opţiunile disponibile.
Dacă aveţi mai multe interfeţe de reţea, repetaţi paşii de mai sus pentru
config_eth1, config_eth2, etc.
Salvaţi configuraţia şi ieşiţi pentru a continua.
Pornirea Automată a Reţelei la Boot
Pentru a activa interfeţele de reţea la boot, acestea trebuie adăugate la
nivelul de execuţie default. Dacă aveţi interfeţe PCMCIA, ar trebui să
săriţi această secţiune, având în vedere că ele sunt pornite de
scripturile de iniţializare PCMCIA.
Cod 1.1: Adăugarea net.eth0 la nivelul de execuţie default |
# rc-update add net.eth0 default
|
Dacă aveţi mai multe interfeţe de reţea, trebuie să creaţi scripturi de
iniţializare corespunzătoare net.eth1, net.eth2
etc. Puteţi folosi ln pentru acest lucru:
Cod 1.1: Crearea de scripturi de iniţializare suplimentare |
# cd /etc/init.d
# ln -s net.eth0 net.eth1
# rc-update add net.eth1 default
|
Scrierea Informaţiilor despre Reţea
Trebuie să informaţi Linux-ul despre reţea. Acesta este definită în
/etc/hosts şi permite rezolvarea numelor corespondente adreselor
IP pentru host-urile ce nu sunt rezolvate de serverul DNS. Trebuie să va
definiţi sistemul. De asemenea, aţi putea să definiţi şi alte sisteme din
reţeaua dvs. dacă nu doriţi să vă setaţi propriul server intern de DNS.
Cod 1.1: Deschiderea /etc/hosts |
# nano -w /etc/hosts
|
Cod 1.1: Completarea cu informaţii privind reţeaua |
127.0.0.1 tux.homenetwork tux localhost
192.168.0.5 jenny.homenetwork jenny
192.168.0.6 benny.homenetwork benny
|
Salvaţi şi ieşiţi din editor pentru a continua.
Dacă nu aveţi PCMCIA, puteţi continua cu Informaţiile despre Sistem. Utilizatorii PCMCIA ar
trebui să citească următoarea parte despre PCMCIA.
Opţional: Activarea PCMCIA în scopul Funcţionării
Notă:
pcmcia-cs este disponibil doar pentru platformele x86, amd64 şi ppc.
|
Utilizatorii PCMCIA ar trebui mai întâi să instaleze pachetul
pcmcia-cs. Aceasta îi include şi pe utilizatorii ce vor rula un
kernel 2.6 (chiar dacă aceştia nu vor utiliza driver-ele PCMCIA din acest
pachet). USE="-X" este necesar pentru a nu instala xorg-x11 în acest
moment:
Cod 1.1: Instalarea pcmcia-cs |
# USE="-X" emerge pcmcia-cs
|
După instalarea pcmcia-cs, adăgaţi pcmcia la runlevel-ul
default:
Cod 1.1: Adăugarea pcmcia la nivelul de execuţie default |
# rc-update add pcmcia default
|
1.
Informaţii Despre Sistem
Parola pentru Root
Mai întâi setăm parola pentru root, tastând:
Cod 1.1: Setarea parolei pentru root |
# passwd
|
Dacă doriţi ca root să poată se efectueze login printr-o consolă
serial, adăugaţi tts/0 în /etc/securetty:
Cod 1.1: Adăugarea tts/0 în /etc/securetty |
# echo "tts/0" >> /etc/securetty
|
Informaţii Despre Sistem
Gentoo foloseşte /etc/rc.conf pentru configuraţii generale,
care afectează tot sistemul. Deschideţi /etc/rc.conf şi
savuraţi toate comentariile din acest fişier :)
Cod 1.1: Deschiderea /etc/rc.conf |
# nano -w /etc/rc.conf
|
Când aţi terminat configurarea în fişierul /etc/rc.conf, salvaţi
şi ieşiţi.
După cum se poate observa, fişierul are multe comentarii pentru a vă ajuta în
setarea corectă a variabilelor de configurare necesare. Vă puteţi configura
fonturile pentru consolă, editorul implicit şi managerul de login (ca gdm sau
kdm).
Gentoo utilizează /etc/conf.d/keymaps pentru a manipula configurarea
tastaturii. Editaţi-l pentru a vă configura tastatura.
Cod 1.1: Deschiderea fişierului /etc/conf.d/keymaps |
# nano -w /etc/conf.d/keymaps
|
Acordaţi mai multă atenţie variabilei KEYMAP. Dacă selectaţi în mod greşit
KEYMAP, veţi obţine rezultate ciudate când tastaţi.
Notă:
Utilizatorii sistemelor SPARC bazate pe USB şi alte clone SPARC
vor avea nevoie probabil să selecteze un tip de dispunere i386 (precum "us") în
loc de "sunkeymap". PPC utilizează o dispunere a tastelor de tipul x86
pe majoritatea sistemelor. Utilizatorii ce doresc să poată utiliza tipurile de
dispunere ADB la boot, trebuie să activeze semnalele codurilor de taste ADB
în kernel-ul lor şi trebuie să seteze un tip de dispunere mac/ppc în
/etc/conf.d/keymaps.
|
Când aţi terminat configurarea /etc/conf.d/keymaps, salvaţi şi
ieşiţi.
Gentoo utilizează /etc/conf.d/clock pentru a seta opţiunile de
ceas. Editaţi-l conform nevoilor dvs.
Cod 1.1: Deschiderea fişierului /etc/conf.d/clock |
# nano -w /etc/conf.d/clock
|
Dacă ceasul hardware nu este setat la UTC, trebuie sa adăugaţi
CLOCK="local" în acest fişier. Altfel, veţi observa mesaje despre
"clock skew" (ceas desincronizat). În plus, Windows presupune că ceasul
hardware este setat ca local, deci decă doriţi dualboot ar trebui să setaţi
această variabilă corespunzător, altfel vor apărea probleme.
Când aţi terminat configurarea /etc/conf.d/clock, salvaţi şi
ieşiţi.
Dacă nu instalaţi Gentoo pe un sistem IBM PPC64, continuaţi cu (Instalarea Utilitarelor de Sistem Necesare).
Configurarea Consolei
Notă:
Următoarea secţiune se aplică platformelor hardware IBM PPC64.
|
Dacă rulaţi Gentoo pe un sistem IBM PPC64 şi utilizaţi o consolă virtuală,
trebuie să decomentaţi linia corespunzătoare în /etc/inittab
pentru ca această consolă virtuală să ruleze un prompt de login.
Cod 1.1: Activarea suportului hvc sau hvsi în /etc/inittab |
hvc0:12345:respawn:/sbin/agetty -L 9600 hvc0
hvsi:12345:respawn:/sbin/agetty -L 19200 hvsi0
|
Ar trebui, de asemenea, să verificaţi existenţa consolei virtuale în
/etc/securetty.
Acum, puteţi continua cu (Instalarea
Utilitarelor de Sistem Necesare).
|