|
1. Introducere în Dispozitive Bloc Vom arunca o privire atentă asupra aspectelor în legătură cu discurile din Gentoo Linux şi Linux, în general, incluzând sistemele de fişiere, partiţii şi dispozitive bloc. Apoi, odată ce vă familiarizaţi cu toate aspectele despre discuri şi sisteme de fişiere, veţi fi ghidaţi prin procesul de setare al partiţiilor şi sistemelor de fişiere pentru instalarea dvs. de Gentoo Linux. Pentru a începe, vom face introducerea dispozitivelor bloc. Cel mai comun dispozitiv bloc este probabil cel care reprezintă primul hard-disk IDE într-un sistem Linux, şi anume /dev/hda. Dacă instalaţi pe discuri SCSI, FireWire, USB or SATA, atunci primul dvs. hard-disk ar trebui să fie /dev/sda. Dispozitivele bloc amintite mai sus, reprezintă o interfaţă abstractă pentru disc. Programele utilizator pot folosi aceste dispozitive bloc pentru a interacţiona cu discul dvs. fără a avea grija dacă hard-disk-urile sunt IDE, SCSI sau altceva. Programul poate adresa ceea ce urmează să se stocheze pe disc ca o mulţime continuă de blocuri de 512 octeţi accesibile aleator. Deşi este teoretic posibil să utilizăm un disc întreg pentru a găzdui sistemul dvs. Linux, acesta este un lucru foarte rar pus în practică. În loc, dispozitivele bloc întregi sunt împărţite în dispozitive bloc mai mici şi mai uşor de manipulat. Pe cele mai multe dintre sisteme, acestea sunt numite partiţii. 1. Proiectarea unei Scheme de Partiţionare Schema de Partiţionare Implicită Dacă nu sunteţi interesat în proiectarea unei scheme de partiţionare pentru sistemul dvs., puteţi utiliza schema de partiţionare ce o folosim pe tot parcursul manualului:
Dacă vă interesează cât de mare ar trebui să fie o partiţie, sau chiar câte partiţii sunt necesare, citiţi mai departe. Altfel, continuaţi cu Implicit: Utilizarea mac-fdisk (Apple) pentru Partiţionarea Discului sau Alternativ: Utilizarea parted (IBM/Pegasos) pentru Partiţionarea Discului. Numărul de partiţii este în foarte mare măsură dependent de mediul dvs. Spre exemplu, dacă aveţi un număr foarte mare de utilizatori, cel mai probabil veţi dori să aveţi directorul /home separat, deoarece sporeşte securitatea şi facilitează operaţiile de backup. Dacă instalaţi Gentoo ca server de mail, directorul dvs. /var ar trebui să fie separat, pentru că toate mail-urile sunt stocate în /var. O bună alegere a sistemului de fişiere va mări la maxim performanţele. Serverele de jocuri vor avea o partiţie /opt separată, deoarece majoritatea aplicaţiilor server pentru jocuri sunt instalate acolo. Motivul este similar cu cel pentru /home: securitate şi backup. Veţi dori în mod sigur să vă păstraţi /usr mare: nu numai că va conţine majoritatea aplicaţiilor, dar numai structura Portage ocupă în jur de 500 MOcteţi, excluzând sursele ce sunt stocate în acesta. După cum puteţi observa, depinde foarte mult scopul pe care doriţi să-l atingeţi. Partiţii sau volume separate au următoarele avantaje:
În orice caz, partiţiile multiple au un mare dezavantaj: dacă nu sunt configurate corect, pot cauza ca un sistem să aibă foarte mult loc liber pe o partiţie şi fără loc liber pe alta. Există, de asemenea, o limitare la 15 partiţii pentru SCSI şi SATA. 1. Implicit: Utilizarea mac-fdisk (Apple) pentru Partiţionarea Discului În această parte, creaţi partiţiile utilizând mac-fdisk:
Mai întâi ştergeţi toate partiţiile eliberate anterior pentru a face loc partiţiilor de Linux. Utilizaţi d în mac-fdisk pentru a şterge aceste partiţii. Vă va cere numărul partiţiei pentru şters. De obicei, prima partiţie pe maşinile NewWorld (Apple_partition_map) nu poate fi ştearsă. Pe maşinile NewWorld Mac, creaţi o partiţie Apple_Bootstrap utilizând b. Vă va cere blocul de la care va începe. Introduceţi numărul primei partiţii libere, urmat de un p. Spre exemplu, acesta este 2p.
Acum, creaţi partiţia swap prin tastarea c. Din nou, mac-fdisk va cere blocul de la care va începe partiţia. Cum am folosit 2 înainte pentru a crea partiţia Apple_Bootstrap, acum trebuie să introduceţi 3p. Când vi se va cere mărimea, introduceţi 512M (sau ce capacitate doriţi -- 512MO este totuşi recomandată). Când vi se va cere un nume, introduceţi swap (obligatoriu). Pentru a crea partiţia rădăcină, introduceţi c, urmat de 4p pentr a selecta blocul de la care partiţia rădăcină ar trebui să înceapă. Când vi se va cere capacitatea, introduceţi 4p din nou. mac-fdisk va interpreta aceasta ca "Utilizează tot spaţiul liber disponibil". Când vi se va cere numele, introduceţi root (obligatoriu). Pentru a termina, scrieţi partiţiile pe disc utilizând w şi q pentru a ieşi din mac-fdisk.
Acum că partiţiile dvs. sunt create, puteţi continua cu Crearea Sistemelor de Fişiere. 1. Utilizarea parted (în general pentru Pegasos) pentru Partiţionarea Discului parted, Editorul de Partiţii, poate acum să manipuleze partiţii HFS+ utilizate de Mac OS şi Mac OS X. Cu acest utilitar puteţi redimensiona partiţiile Mac şi să creaţi spaţiu pentru partiţiile dvs. Linux. Cu toate acestea, exemplul ce urmează descrie partiţionarea doar pentru maşinile Pegasos. Pentru a începe, să lansăm parted:
Dacă drive-ul nu este partiţionat, rulaţi mklabel amiga pentru a crea un nouă informaţie disklabel pentru acest drive. Puteţi tasta print în orice moment în parted pentru a afişa tabela de partiţii. Dacă la vreun moment dat vă răzgândiţi sau greşiţi, puteţi apăsa Ctrl-c pentru a ieşi din parted. Dacă intenţionaţi să instalaţi, de asemenea, MorphOS pe platforma dvs. Pegasos, creaţi un sistem de fişiere affs1 numit "BI0" (BI zero) la începutul drive-ului. 32 MOcteţi ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru a stoca kernel-ul MorphOS. Dacă aveţi o platformă Pegasos I sau intenţionaţi să utilizaţi reiserfs sau xfs va trebui, de asemenea, să stocaţi kernel-ul Linux pe această partiţie (platforma Pegasos II poate boot-a de pe partiţii ext2/ext3 sau affs1). Pentru a crea o partiţie, rulaţi mkpart primary affs1 START END, unde START şi END ar trebui înlocuite cu intervalul de megaocteţi (de exemplu, 0 32 crează o partiţie de 32 MOcteţi începând de la 0 şi terminând la 32 MOcteţi). Trebuie să creaţi două partiţii pentru Linux, un sistem de fişiere pentru rădăcină pentru toate aplicaţiile, etc, şi o partiţie swap. Pentru a crea sistemul de fişiere rădăcină trebuie mai întâi să decideţi ce sistem de fişiere să utilizaţi. Opţiunile posibile sunt ext2, ext3, reiserfs şi xfs. În cazul în care nu ştiţi ce să utilizaţi, alegeţi ext3. Rulaţi mkpart primary ext3 START END pentru a crea partiţia ext3. Din nou, înlocuiţi START şi END cu indicatoarele de început şi sfârşit în megaocteţi pentru partiţie. În general, este recomandat să creaţi partiţia swap având mărimea la fel cu mărimea memoriei RAM existente în sistem, dublată. Probabil că va funcţiona şi cu o partiţie de swap mai mică, dacă nu intenţionaţi să rulaţi multe aplicaţii în acelaşi timp (deşi, cel puţin 512MO este recomandat). Pentru a crea partiţia swap, rulaţi mkpart primary linux-swap START END. Notaţi numerele minore ale partiţiilor, deoarece sunt necesare în timpul procesului de instalare. Pentru a afişa numerele minore tastaţi print. Drive-urile sunt accesate ca /dev/hdaX unde X este înlocuit cu numărul minor al partiţiei. Când terminaţi în parted, trebuie doar să rulaţi quit. 1. Crearea Sistemelor de Fişiere Acum, că partiţiile dvs. sunt create, este timpul să aplicăm un sistem de fişiere pe acestea. Dacă nu vă pasă ce sistem de fişiere să alegeţi şi sunteţi mulţumiţi cu ceea ce utilizăm noi implicit în acest manual, continuaţi cu Aplicarea unui Sistem de Fişiere pe o Partiţie. Altfel, citiţi mai departe pentru a învăţa despre sistemele de fişiere disponibile... Sunt disponibile mai multe sisteme de fişiere. ext2, ext3, ReiserFS şi XFS sunt considerate stabile pe arhitectura PPC. ext2 este cel mai încercat sistem de fişiere Linux, dar nu conţine destule informaţii de tip metadata pentru jurnalizare, ceea ce înseamnă că verificările de rutină ale sistemului de fişiere ext2 la pornirea sistemului pot dura o perioada considerabilă de timp. Există acum o mulţime de sisteme de fişiere jurnalizate din noua generaţie ce pot fi verificate pentru consistenţă foarte repede şi sunt, de aceea, preferate celor corespondente nejurnalizate. Sistemele de fişiere jurnalizate previn durata lungă la pornirea sistemului când sistemul de fişiere este într-o stare de inconsitenţă. ext3 este versiunea jurnalizată a sistemului de fişiere ext2, oferind informaţii de jurnalizare de tip metadata pentru recuperări rapide în plus faţă de alte moduri de îmbunătăţire ca jurnalizarea completă a datelor şi jurnalizarea ordonată a datelor. ext3 este un sistem de fişiere foarte bun şi sigur. Conţine o indexare adiţională b-tree, opţiune de indexare ce oferă o performanţă bună în aproape toate situaţiile. Puteţi activa această indexare prin adăugarea opţiunii -O dir_index comenzii mke2fs. Pe scurt, ext3 este un sistem de fişiere excelent. ReiserFS este un sistem de fişiere B*-tree ce oferă în general o performanţă foarte bună şi depăşeşte mult atât ext2 cât şi ext3 în cazul fişierelor mici (mai mici de 4K), în cele mai multe cazuri cu un coeficient de 10-15 ori. ReiserFS oferă o scalabilitate foarte bună şi conţine jurnalizare de tip metadata. Începând cu kernel 2.4.18+, ReiserFS este solid şi utilizabil atât în cazuri normale cât şi pentru cazuri extreme cum ar fi crearea de sisteme de fişiere foarte mari, utilizarea multor fişiere foarte mici, fişiere foarte mari şi directoare conţinând zeci de mii de fişiere. XFS este un sistem de fişiere cu jurnalizare metadata ce are un set de funcţionalităţi robuste şi este optimizat pentru scalabilitate. Recomandăm utilizarea acestui sistem de fişiere doar pe sistemele Linux ce conţin discuri SCSI şi/sau sisteme de stocare pe fibra optică şi care deţin o sursă de alimentare neîntreruptibilă. Deoarece XFS utilizează într-un mod agresiv păstrarea datelor tranzitate în RAM, programele ce nu sunt proiectate corect (cele care nu îşi asigură precauţii la scrierea fişierelor pe disc care sunt destul de puţine) pot pierde multe date dacă sistemul se opreşte în mod neaşteptat. Aplicarea unui Sistem de Fişiere pe o Partiţie Pentru a crea un sistem de fişiere pe o partiţie sau volum, există utilitare disponibile pentru fiecare sistem de fişiere posibil:
Spre exemplu, pentru a avea partiţia rădăcină (/dev/hda4 în exemplul nostru) ca ext3 (ca în exemplul nostru), ar trebui să utilizaţi:
Acum creaţi sistemele de fişiere pe partiţiile sau volumele logice nou create.
mkswap este comanda utilizată pentru a iniţializa partiţiile swap:
Pentru a activa partiţia swap, utilizaţi swapon:
Creaţi şi activaţi partiţia swap acum. Acum ca partiţiile dvs. sunt iniţializate şi găzduiesc un sistem de fişiere, este timpul să mount-aţi aceste partiţii. Utilizaţi comanda mount. Nu uitaţi să creaţi directoarele de mount pentru fiecare partiţie creată. Ca un exemplu, vom mount-a partiţia rădăcină:
Trebuie, de asemenea, să utilizăm mount pentru sistemul de fişiere proc (o interfaţă virtuală cu kernel-ul) în /proc. Dar, mai întâi va trebui să stocăm fişierele noastre pe partiţii. Continuaţi cu (Instalarea Fişierelor de Instalare Gentoo). |
|